Nr. 1/ 2016 (1067)
RADU TUDORAN: SCRISUL, CA O IZBĂVIRE
În
dimineaţa zilei de 19 noiembrie1992, la Spitalul Fundeni - secţia
de Chirurgie cardiovasculară condusă de prof. Pop D. Popa, se
stingea scriitorul Radu Tudoran. Lângă patul în care îşi dădea
ultima suflare nu se afla medicul chirurg care executase operația,
fără să prevadă complicaţiile pe care un bypass de arteră
femurală le putea provoca unui pacient înaintat în vârstă. Drumul către acel deznodământ tragic se deschisese cu vreo doi
ani în urmă, când, în cursul lungilor sale trasee prin oraş,
scriitorul începuse să simtă că îi amorţea un picior; mai mult
decât să îl supere, faptul îi crea nelinişte şi îl îndemna să
se claustreze în casă. Prof. Juvara, prieten de o viaţă, îi
sugerase pericolul instaurării unei arterite ce ar fi putut duce,
într-un viitor incert, la amputare; așa a prins contur nefericita
idee a unei intervenții chirurgicale.
Mai
în glumă, mai în serios, am încercat în nenumărate rânduri,
sprijinită de familie, să diluez acele temeri și să îl îndemn
la un control în străinătate. Am stabilit și un program riguros
de plimbări, de trei-patru ori pe săptămână, miercurea
după-amiază şi în weekend, pentru susţinerea circulației;
nutream convingerea că voi reuși să îi schimb opțiunea. Astfel,
jumătate din luna august, după întoarcerea tuturor din vacanță,
precum şi lunile septembrie, octombrie şi primele zile din
noiembrie, până la internarea de luni 9, am străbătut sistematic
parcurile şi cartierele liniştite, în bună tovărăşie. Lungii
ani de când ne cunoșteam şi mai lungii de prietenie a scriitorului
cu părinţii mei, teancul de caiete pe care mi le dăruise în prima adolescenţă, îndemnându-mă să pun medodă în scrisul pe care
îl exersam copilărește, identitatea de păreri și preocupările
literare, paginile pe care le publicasem mai recent și cele la care
lucram de câteva luni de zile împreună cu Geo Bogza - toate
acestea creaseră o reală afinitate între noi.
Am amintiri extraordinar de pregnante: la plimbare purta un pulovăr albastru sau vieux rose, riguros în encoeur şi cămaşă albă pe dedesubt; purta pantaloni de catifea reiată bleumarin şi avea o siluetă frumoasă – dar vedeam cu durere că în numai câteva luni căpătase expresia unui vârstnic. Nu atât ridurile de pe frunte sau părul alb şi rar îi mărturiseau acum vârsta, cât pasul nesigur, opririle dese, oftatul intermitent, ca și cum ar fi dus pe umeri o greutate strivitoare și numai cu prețul unui mare efort se ținea drept.
Simțeam
că trecea printr-o criză primejdioasă, gândeam că emoțiile
timpurilor din urmă îl istoviseră, deodată anii îl apăsau, îi
simțea grei, îi tăiau răsuflarea, i se agățau de picioare. Când
se întâmplase o atât de perfidă infiltrare a bătrâneţii în
acest om falnic şi neîmblânzit chiar nu înţelegeam, mă
obişnuisem să îl consider nemuritor, aşa cum la tinereţe ne
considerăm de obicei părinţii.
Radu
Tudoran trăise acel sfârșit de ’89 cu un entuziasm extraordinar,
cu o speranță înaripată și tinerească de eliberare, de
binecuvântată primenire a întregii societăți. Cu numai vreo doi
ani în urmă traversasem împreună, cu Dacia breck a tatălui meu,
Calea Victoriei, sub ropot de gloanţe, urlând cât ne ţinea gura,
prin geamurile complet coborâte, Jos comunismul! Ne îndreptam
săgeată către Uniunea Scriitorilor, strecurându-ne printre rafale
de împușcături și glumeam amândoi cu inconștiență, uitând că
în orice moment am fi putut deveni ținte. Capitala părea
nelocuită, era o lumină blândă pe străzile pustii și
carosabilul semănat cu așchii de tencuială smulse de proiectile,
din pereții caselor. Fusesem în trecere pe la Elena Doxănescu -
cenzorul care în mod paradoxal îl protejase pe Tudoran de rigorile
diavoleşti ale cenzurii comuniste, înlocuită, ca pedeapsă pentru
îngăduințele sale, cu tartorul Mihai Dulea. Acolo desfăcusem
sticla de șampanie pusă de-o parte de gazde, tocmai pentru
eventualitatea în care sperasem utopic, fără să bănuim că ne
era într-adevăr dat să trăim o asemenea întorsătură a
istoriei. Abea am atins băutura cu buzele, urma să ajungem în
centru, unde auzisem că se trăgea în foc continuu.
Scriitorul
nu intenţiona să fie condus, apoi cedase pentrucă ştia că l-aş
fi urmat oricum, cu maşina. M-a îndemnat să conduc repede, se tot
răsucea, uitându-se nedumerit în jur și se întreba cine și de
ce trăgea, nu credea absolut deloc în povestea cu teroriștii;
intuiția și experiența îi treziseră bănuiala că se puneau la
cale ceva jocuri murdare. Se lăsa totuşi furat de entuziasm, repeta
am ajuns să trăiesc și minunea aceasta! Da, scrâșnesc porțile
infernului, sper că ne vom salva, că vom avea dreptul la
normalitate. În toată zbaterea aceea, el îşi păstra luciditatea:
unii au uitat, mulţi n-au știut niciodată cum se trăieşte fără
constrângeri, spunea; paradoxal, oamenilor le va fi frică de
libertate, de democraţie – acestea sunt teritorii vaste şi
complet străine, ca oceanele; totuși, libertatea adevărată este
să speri cu măsură.
În
dreptul Uniunii a coborât din mașină agil, dintr-o singură
mișcare și m-a îndemnat să mă duc direct acasă, pe străzi
laturalnice, pe unde nu se auzeau împușcături. I-am făcut semn cu
mâna și el a ridicat brațul a salut, cum făcea de obicei; în
pofida păcăniturilor necontenite din jur, a rămas pe trotuar până
am cotit la dreapta, luând direcția Buzești – îl vedeam în
oglinda retrovizoare, mi se părea foarte înalt și suplu, emoția
care îi inundase chipul îi netezise trăsăturile, iar părul alb
agăţase lumina în el.
Ştiam
ce subiecte îi puteau provoca iritarea şi în cursul plimbărilor
noastre cu scop terapeutic mă feream cel mai adesea să le ating,
totuși uneori le abordam abrupt, tocmai pentru a-l lăsa să-şi
schimbe gândurile sau să se elibereze de multele indignări care
clocoteau în el. În acea perioadă percepeam, cu nedumerire, că în
tot ce vorbeam şi plănuiam se strecurase o umbră, chiar și bună
dispoziţia era cam forţată și amândoi ne agăţam de imediat ca
de o mână curentă pe marginea unui hău amenințător. Apăruse
astfel necesitatea stringentă de a schimba lavoarul băii din
Şipotul Fântânilor - ceea ce a şi fost făcut - de a găsi o
pereche de crampoane mai comode decât cele metalice pe care el le
purta iarna, sau de a-i cere lui Pantazică, instalatorul de la
Ghermăneşti, să golească imediat subsolul inundat de apa de
ploaie. Îl aud încă, enumerând : să-l ajute pe Geo care avea
probleme cu încălzirea apartamentului; să ajungă la Uniunea
Scriitorilor, unde încă existau confruntări cu fracţiunile de
căţei ai fostului regim; să îşi întâlnească vechiul editor,
îndrăgitul om de carte Valeriu Râpeanu şi pe Ana Maria Grădinaru,
care îi publicase ultimile volume – şi lista continua.
Existau,
în paralel, şi planuri de care vorbea cu o reţinere aproape
superstițioasă – acestea se refereau la scris, iar el trăia
scrisul ca pe singura izbăvire posibilă. Avea multe proiecte,
gândea un articol frumos despre rege, altul rău despre întâmplările
din politica românească - alegerile din mai '90, mineriadele
abjecte, înfrângerea revoluţiei de după revoluţie, interdicția
ca Majestatea Sa să mai intre în țară, dialogul tensionat al
generaţiilor din care, după cum preconiza, învingătorii de astazi
vor fi marii învinși de mâine. Dar cel mai mult - era o adevărată
obsesie - dorea să ţintească sfârşitul ultimului său roman
aflat încă în şantier: Sub
zero grade.
În
sinea mea eram cumva refractară acelui titlu, sugerasem timid că
aveam unele rețineri fără conotaţii literare, iar el îmi
mărturisise că i se prezentase singur la uşă, ca un necunoscut
ascuns sub un mantou larg şi provocase acest al șaptelea roman din
ciclul Sfârșit de mileniu:
se referea la primii zece ani ai dictaturii comuniste, cei mai
cumpliți, petrecuți sub ocupație sovietică și încheiați cu
moartea lui Stalin. Atunci, prezența otrăvită a marelui vecin de
la răsărit pe pământurile românești provocase cumplitele
hecatombe de nevinovați și el însuși, ca scriitor, fusese
îngropat de viu de Mihai Novicov, când îl scosese din rândurile
Uniunii Scriitorilor pentru refuzul ferm de a se lăsa aliniat. Da,
Sub zero grade
arăta cu degetul spre o perioadă de moarte şi glaciațiune, căreia
avea să îi mai urmeze una, două, mai multe.
Anii
cei mai răi îi petrecuse în cămăruța din Smârdan 17, etajul
șapte, unde vara temperatura trecea peste cincizeci de grade. De
obicei scria aşezat în pat, dar în cuptorul de august nu putea
lucra decât pe jumătate cufundat în cada cu apă rece, peste care
aşeza o planşetă. Supraviețuia din stilizări de romane ruseşti,
traduse grosolan - puţin Tolstoi şi mult proletcultism, să te
cutremuri de indignare, dar încerca să facă treabă bună, era
unica sursă de venit. În prefața la ultimului său volum, nota:
Scriu cu parapon? Da, recunosc, și n-am să-mi pun frâu până
(…) n-oi uita uralele delirante din piața care s-a numit atunci
Stalin. Locuiam în apropiere și la marile defilări mă înfundam
în odaie, cu ferestrele închise, cu obloanele trase și cu perna în
cap, dar strigătele mulțimii isterizate tot îmi ajungeau la
ureche: Stalin! Stalin! Stalin!...În acei ani avusese lângă el
o femeie frumoasă, al cărei tată, excelent scriitor şi critic
literar, îi era prieten – Vladimir Streinu. Nici această a treia
căsătorie nu era însă menită a dureze, Tudoran recunoştea că
nu avea vocaţie de soţ, nu putea rezista într-o relaţie de
rutină.
Trecutul
comunist, resuscitat și foarte prosper în societatea noastră
postrevoluţionară, constituia un subiect cumva salvator, întrucât
stârnea imediat indignarea scriitorului, ceea ce mi se părea o
atitudine mai tonică, pământ sub picioare, faţă de acea stare
neobişnuită, imponderabilă, făcută parcă din scame lungi de
tăcere ambiguă - ceva mai mult decât melancolia şi mai altfel
decât tristeţea - care ne însoţea de la o vreme plimbările.
La
sfârşit de săptămână îi plăcea să se oprească pe malul
lacului Floresca, îmi arăta un loc situat puţin înainte de
patinuar: acolo se refugia din cuptorul mansardei, aducând cu el
teancul de hârtii pe care lucra şi un recipient cu o fiertură.
Da, folosea exact acest cuvânt, care denumea un amestec gros de
legume felurite şi câţiva pumni de orez adăugaţi la sfârşit;
lăsa oala bine acoperită vreo jumătate de oră, apoi înghiţea o
porţie şi lua cu el o alta, pe malul lacului, unde rămânea până
la apus. Îşi întrerupea lucrul doar cât să se răcorească în
apă –înotul era singura bucurie pură care i se permitea. Să
mărturisesc că mi-a spus că îl voi putea regăsi acolo, într-un
viitor incert, dar nu foarte depărtat; că mi-a vorbit de incinerare
şi de dorinţa să păstrăm urna, acasă la noi? Când a rostit
această dorinţă, tocmai intram în bloc, tata pregătise un sos
pentru spaghete după o reţetă pe care nimeni nu reuşea să o
imite. Am rămas cu pumnii strânşi, privindu-l în ochi, fără
vorbe. Înţelesesem deodată un adevăr dramatic: el aproape
renunţase la luptă. L-am implorat să se răzgândească, operaţia
aceea nu trebuia făcută, dar a dat obosit din mână, lasă,
profesorii prieteni aranjaseră deja internarea, totul; insistenţele
mele păreau să-l irite. Se întâmpla în sâmbăta dinaintea
internării de luni; duminică avea să îmi lase cheile casei sale,
după ce l-am ajutat să îşi pregătească mica valiză cu
lucrurile de primă necesitate pentru spital. Am împachetat împreună
şi volumul său – Casa
domnului Alcibiade,
din câte îmi amintesc - în care a pus plicul cu cei 200 de dolari
destinat chirurgului – preţul unei morţi lente, după cele
şaisprezece ore de intervenţie, vreo cinci operaţii succesive şi
alte câteva zile de agonie, cu aorta abdominală trombozată şi
vena cavă retezată, din pură neîndemânare. Dar aceasta este o
altă poveste, pe care nu o pot încă rosti.
Mă
întorc acolo, la malul apei, la ora apusului pe care o aştepta ca
un îndrăgostit. Era octombrie şi ziua se scurtase mult; ţipa câte
un corb, câte un pescăruş oportunist, care uitase de mare; era
pace, dar Radu Tudoran spunea că indignarea îl sufocă. Își
amintea adeseori ziua aceea de 20 mai 1990, Duminica Orbului, când
am rămas multă vreme alături, lângă Cișmigiu, unde fusese la
vot și dorea să vadă ce se petrecea cu urnele. Aruncate de-a valma
de niște oameni în salopete într-un camion plin cu saci de
buletine, tras pe latura din stânga a Conservatorului, sparte și
nesupravegheate de nimeni, erau la îndemâna celor ce glumeau
zgomotos despre importanța conținutului și simplitatea completării
lor. Tudoran a plecat de acolo otrăvit de amărăciune.
În
acea vreme nu era deloc clar dacă puțina libertate, atâta cât se
cucerise prin coborârea sub cruci a unor eroi fără voie, avea să
supravieţuiască atacurilor perverse ale eşalonului doi. Scriitorul
avea experienţă politică, avea conştiinţă civică şi
clarviziune. Îşi înabuşise de la bun început speranţele
extravagante,
cum le numeşte Ralf Dahrendorf,
conştient că jumătate de secol de egalitarism stricase mult în
oameni şi lucruri. De-a lungul existenţei se ţinuse departe nu
doar de oportunisme, dar și de răzbunări iacobine. Le descărcase
toate într-o frază referitoare la Ana Pauker, pe care o vedea ca pe
întruchiparea răului absolut: Când
o văd în fotografii, sau în filme de arhivă o proiectez imediat
cu fața în jos, legată pe bascula mașinii de tăiat capete.
Sentimentul
că nu mai avea mult timp să aştepte ştergerea iremediabilă a
stigmatului totalitar îl făcea pe Tudoran temător faţă de
destinul libertății plătită cu sânge. Se
referea mereu la memorie și la responsabilitate, la
necesitatea justiției, astfel încât sacrificiul celor pieriți în
împrejurările înălțătoare și totodată obscure, numite generic
revoluție, să nu fie zădărnicit. Prevedea greutățile infinite
pe care avea să le întâmpine instaurarea democrației încă atât
de fragilă, încât părea aproape normal să întâlnești la opt
dimineața mari adunări de fanatizați care urlau pe bulevardele
capitalei Nu ne vindem țara! sau moarte intelectualilor!,
să dai nas în nas cu hoardele de mineri năpustite peste
universități și peste puțina opoziție, cu pumnii și bâtele.
Trăia un déjà vu, reîntâlnea fantasmele
trecutului, disprețul și intoleranța față de partidele de
opoziție, de diferențele de opinie, nesocotirea promisiunilor,
ignorarea străzii, a societății civile și a generațiilor tinere.
Astăzi nu se mai putea număra printre atandiști ca
odinioară, când în mansarda lui își punea perna în cap să nu
audă ovațiile adresate lui Stalin. Voința și conștiința nu îl
trădaseră, dar vârsta îi punea o limită de așteptare foarte
îngustă.
Mai
trebuie spus și că în anii chinuiți existase o posibilitate care
l-ar fi pus imediat la adăpost de greutăţi şi umilinţe:
colaborarea. Aceasta i s-a propus constant, cu sau fără mănuşi,
dar a refuzat-o tot astfel. Admiram infinit constanţa în opţiuni a
lui Radu Tudoran, caracter de o fermitate extraordinară:
s-a
dovedit incapabil de ambele tipuri de compromis – cel obișnuit, la
îndemâna oricui, dar mai ales cel pe care filozoful Avishai
Margalit îl numește compromisul
putred. În pofida pragmatismului
său şi a talentului de a descifra orice mașinărie sau motor, de a
amenaja un spațiu în cel mai funcțional și estetic fel cu
putință, de a organiza și gestiona cotidianul – se ocupa de
existența zilnică a surorii mai mari, Elena, precum și de aceea a
cunoscutului său frate, Geo Bogza - Tudoran îşi recunoştea, ca
vulnerabilităţi asumate, romantismul şi idealismul. A trăit în
funcție de aceste coordonate interioare, sub semnul absolutei
onestități, scriind pentru cititor, nu pentru critici, cum obişnuia
el însuşi să spună. A rezistat sub presiune și interdicție,
așteptând cu speranță sfârșitul glaciațiunii și având
drept singură hrană, iluzia (prefața
la Sub zero grade). Unii confraţi au strâmbat din nas în
fața scrierilor sale, catalogîndu-le drept romane de aventură,
pentru tineret, ori pur şi simplu le-au ignorat, prelungind astfel
excluderea semnată de secretarul Novicov, în acel glacial ’49.
În
pofida acestor opinii, Radu Tudoran rămâne, în contextul
scriitorului român forjat de dictatură și de oportunisme conexe,
un exemplu de verticalitate morală. Un arhetip de cetățean şi
creator liber. Un învingător.
Diana
Turconi,
18
noiembrie 2015
Nessun commento:
Posta un commento