Motto:
“iconoclast
şi tot mai plin de revoltă, am să mor de şaptesprezece ani”
Era
vară coaptă la Snagov. Pe la sapte seara, când dogoarea se mai
împrăştia, vedeam panamaua albă plutind pe deasupra gardului,
apoi auzeam poarta. Geo Bogza ocolea încet colţul casei şi se
aseza cu unele ezitări în scaunul pliant bine înţepenit, plasat
cum ceruse, chiar sub mesteceni. Il lăsam singur o vreme, ştiam că îi plăcea să converseze cu ei, fără martori.
Mă
reîntorceam lângă Bogza când soarele atingea linia stufului şi
lumina căpăta consistenţa de aramă. Acum avea obrazul odihnit şi
ochii jucăuşi. Da, mestecenii îi vorbiseră despre ce ştiau ei mai
bine; le surâdea: îngerii mei... Ştiam că
fusese o convorbire privată, nu doream să aflu ce îşi spuseseră;
luam totul în serios, nu îl consideram pe Bogza un năstruşnic,
nici nu bănuiam că ar fi avut intenția să stârnească uimire. Mă aşezam în iarbă,
câţiva paşi mai departe. Tăceam în
bună înţelegere, erau răstimpuri de pace deplină, se auzeau doar
greierii şi undeva, departe, chemarea tot mai rară a cucului.
Bogza
avea un auz excelent, fiecare sunet însemna pentru el un mesaj pe
care ştia să îl culeagă şi să îl descifreze: mişcarea
crengilor, țipătul bufniței, paginile întoarse, mâna trecută prin păr, orice. Era o
preocupare şi o pasiune care îl ţineau mereu atent, făcându-l să
semene cu o mare pasăre de pradă. De la o vreme începuse să
folosească tot mai des lupa la citit, dar privirea lui nu îşi
pierduse intensitatea și nici forţa de a percepe imaginile sub mii
de faţete, ca ochiul albinei, sau de a desface lumea în bucăţi pe
care le răsucea pe toate părţile, ca pe cuburi. Îi surprindeam
uneori o urmă de zâmbet în colțul gurii, altceva decât fragila blândeţe a bunicilor, deşi bunătatea nu îi
lipsea deloc: era un mic rictus fin și oarecum distant, o expresie care îi
statea bine şi impunea teribil. Într-un astfel de moment, Radu
Tudoran mi-l arătase de la depărtare, şoptindu-mi: frate-meu, vezi, e o
instituţie...
Dedica
dimineţile Trapezelor și nu trebuia întrerupt. Într-un rând, la rugămintea doamnei Bunty,
am pătruns în micul patio pe la unsprezece dimineaţa,
aduceam câteva pâini calde. Poarta era deschisă, abea dupa câţiva
paşi l-am văzut aşezat în fotoliul de răchita, lângă tufa
înaltă de caprifoi. Părea că nu mă recunoaşte, mă fixa cu un
aer fioros şi în acelaşi timp vulnerabil, de sălbăticiune
hăituită. Era evident că îl deranjam teribil. Am bâguit ceva si am dispărut, ca să dispar mai repede în
cealalta curte, am sărit gardul jos, lângă ponton. Intr-o altă
dimineată m-a chemat chiar el, l-am auzit strigându-mi numele, aşa
cum striga de mai multe ori pe zi Bunty-Buntyle: cu forţă, de se
auzea ecoul în celălalt mal, dar fără oţel în
voce. Era tot în patio, am intrebat peste gard dacă trebuia să vin. Da, se ivise o urgenţă: se copsesera fragii, îi vedea cum
umpluseră rigola din marginea aleii şi le simtea parfumul, însă
nu avea putinţa să îi culeagă. Am umplut o cană mare, nu
m-a lăsat să îi spăl, i-a mâncat până la ultimul, lacom şi
abil ca o veveriţă; între timp mi-a întins caietul pe care
lucra, am văzut pagini întregi de căutări – liste şi alăturări
de cuvinte, silabe şi sunete selectate, nenumărate variante de
propoziții, o muncă de o exigenţă și o minuţie extraordinare. Inspiraţia scriitorului se baza pe o elaborare îndelungată, un efort tehnic exigent de a-şi exprima gândirea în cel mai
potrivit mod. Nu obişnuia să arate nimănui caietele, aşa încât
dovada aceea de încredere - sau poate numai un acces de generozitate
iscat de savoarea micilor fructe – m-a impresionat mult, dar nu mi-am permis iluzia că ar fi dispus să întredeschidă mai mult de-atât ușa laboratorului său de creație.
La
sfârşitul acelor dimineţi, când se îndrepta spre lac, avea
umerii aduşi şi trăsăturile chinuite. Aluneca în apă fără
zgomot, se lăsa o vreme sa plutească, pe urmă bătea apa cu
braţele, de numai câteva ori; dispărea dupa cotitura stufului.
Acasă lăsase vorbă: Buntyle nu mă aştepta, nu ştiu când mă întorc.
*
Lui
Bogza îi plăcea să tacă, mai ales în preajma interlocutorilor apropiaţi; cu necunoscuții era și mai taciturn, prefera să asculte, să cântărească omul. Dacă nu se putea altfel, arunca o fraza scurtă, articuland apasat
silabele cu vocea lui tărăgănată şi sonoră. Acea frază se putea
constitui uşor într-un avertisment morocănos, de ape adânci sau furtună, într-o observaţie acută sau într-o trăire intensă, rezumată la un singur cuvânt. Peste nu mulţi ani, când aveam sa
ne concentrăm împreună pe ceea ce considera el că merita să îşi
amintească, am putut constata că propozițiile acelea eliptice, sau
retezate scurt puteau fi un mijloc de stil menit să sugereze, să provoace sau să descurajeze; cel mai adesea impuneau însă spaţiul alb
necesar conturării unui gând, efect fundamental nu doar în pictură, ci şi în pagina de carte. Mai mult, se puteau convertii într-o conversatie virtuală, în care trebuia să te prinzi
şi să te exersezi, altfel Bogza amuțea cu încăpăţânare sau comanda abrupt: gata pentru astăzi!
Am
stat de multe ori de vorbă astfel, la malul lacului, fiecare la scara lui, despărțiți de trei metri de ponton, fără să ne spunem nimic. In mijlocul unui dialog de-acest tip i-am
întins odată un trifoi cu patru foi, cules sub sălcii. L-a ţinut
în mâna vreo jumătate de oră, îl studia cu mare curiozitate, ochii mici şi
vioi aveau o privire lacomă, acută; încet, planta şi-a curbat
tija, obosită de căldură. Deodată, dintr-o singură mişcare, l-a făcut să
dispară, nu stiu cum - l-a aspirat, l-a înghiţit, l-a trimis în
cer? Să mi-l reproduci pe Orion din trifoi cu patru foi, m-a rugat. În grădină se găseau trifoi norocoși, doar că trebuia să descoperi acul în carul cu fân. Abea
spre sfârşitul verii am putut imagina constelaţia, cu aproximaţii,
pe un pătrat de carton; mi-era cam milă de trifoii presaţi ca să rezulte alcătuirea solicitată. Bogza a părut însă destul de
mulţumit, acum pot aştepta mai răbdător, a spus, privind într-un
anume punct al cerului, unde în octombrie apărea centura Vânătorului. Alcătuirea aceea, fixată de el în perete cu o pioneză, mă întrista de
fiecare dată când o vedeam; Bogza ghicea imediat gândurile
nerostite - timpul strânge, știu bine, şoptea. Curând avea să înceapă
retranscrierea caietelor Jurnalului de copilarie si adolescenţă.
Imi
amintesc bine caietele acelea subţirele: foarte rar și nu mai mult de câteva minute, am căpătat permisiunea de a le răsfoi și de a pune câte o întrebare. Bogza retranscria neobosit, în tensiune, în trepidație, cu fruntea încruntată. Mi-a spus că nu pornise cu intenția de a pregăti pagini pentru tipar, apoi aceasta se conturase. Dorea un text zvelt şi
pertinent, chiar dacă marcat contradicţii și judecăţi
subiective. Din spatele rândurilor cu cerneala îngălbenită se
detaşa treptat imaginea fidelă a băietanului care înghiţea în
duminica Paştilor o bucată de pâine ca un bulgăre de pamânt,
însăila primele articole pentru reviste şi
simţea viaţa traversându-l ca mii de sârme încinse la roşu.
Scriitorul nu fugea de propriul trecut, dimpotrivă, se întorcea cu patimă
spre el; mai târziu aveam să constat că nu renega nimic din ceea ce fusese
ori afirmase, îşi asuma fără ezitări opţiunile unui moment sau
ale unor ani, faptele, gesturile, afirmațiile, totul. Rostea
cu glas ferm: am
stat în faţa destinului ca o moară de vânt care se roteşte şi
macină; viaţa m-a zgâriat adânc, dar am zgâriat-o şi eu pe ea;
iconoclast
şi tot mai plin de revoltă, am să mor de şaptesprezece ani -
mărturie a unui
suflet pasionat, bântuit de credinţe calcinante şi nu ros de
oportunisme cu iz de canal. Iată de ce apostazia, sub toate formele
în care poate fi întâlnită îndeobște i-a ramas străină până la capăt.
Aşa
era Bogza şi nimic în el nu se tocise o dată cu vârsta: cu intoleranţe,
tăişuri şi vârtejuri, dar şi cu neaşteptate gesturi de adeziune
sau tandreţe. Iradia deopotrivă pregnanţă şi magnetism,
polarizând în jurul lui, încă din anii Jurnalului de
adolescenta, nu doar entuziasme şi valori, dar şi unele interese
meschine, dacă nu de-a dreptul sumbre.
Când a înţeles că îşi umpluse buzunarele şi cu seminţe rele,
s-a străduit, onest, să le scuture în praful drumului fără să
păstreze nicio monedă albă pentru zile negre. Nu a fost deloc uşor
şi nici gratificant; “conflictul cu aventura terestră” atinsese
cota cea mai înaltă. Prevăzuse bine: a murit plin de iluzii, de revoltă,
sărac şi destul de singur, așa cum fusese la şaptesprezece ani.
Intorceam
paginile fragile, pătate de umezeală, cu sentimentul că dintre
coperţile acum aproape cenuşii, literele ascuţite, parcă scrijelite în piatră și separate una de alta cu un fel de individualism orgolios, stăteau gata să rupă rândurile, să țâşnească din locul lor. Scrisul lui Bogza,
la fiecare vârstă, nu doar mărturisea despre el însuşi la ceasul
acela, aşa cum o electrocardiogramă vorbeşte despre starea unei
inimi, dar îi şi semăna pregnant, reflectându-i ca o oglindă
virtuală profilul interior, colţuros și neîmblânzit ca liniile
propriului obraz - câteodată totuşi îngăduitor, iar în ascuns de tot, plin de căldură.
După alte luni de vară şi toamnă, după seri sub mesteceni sau pe terasă, alături de Lenuța, Bunty și Radu Tudoran, după focuri de tabară în
marginea lanului de porumb, după o îndelungată pratică a
întrebărilor scurte şi a tăcerilor nesfârșite, într-o zi Bogza a început să-mi vorbească despre pâlnia roz
de gramofon luată de apele dezlănţuite ale Teleajanului: era
cândva, demult, la Blejoi*…
(Dincolo
de forma tipografică, paginile din “Eu sunt Ţinta” au
constituit de fapt o petrecere către, o ultimă însoţire aşa cum
o înţelegea el: ritmată până la sfârşit doar de semnele
creionului pe hârtie, în consonanţă cu bătaia vitează dar tot
mai lentă al inimii. In crucea zilei, la ora douăsprezece, aceasta
s-a oprit.)
* Volumul "Eu sunt Tinta - Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi”,
Editura DUStyle, 1994)
Nessun commento:
Posta un commento