Bucurestiul Cultural |
Editie scrisa 18.01.2006
Bucurestiul Cultural, nr
1/2006
articol
de Diana Turconi
De
la N. Iorga la P. Zarifopol, de la H. Stahl la G.M. Cantacuzino,
Al.Tzigara Samurcaș, C. Sfințescu sau G. Călinescu, nenumărate
pagini de studiu dedicat, de proză fermecătoare, de observații
pline de spirit, de bun simț și de bun gust au fost dedicate
Bucureștilor. Privit când ca o mahala întristătoare, când
uluindu-ne cu nodul la cravată și aerul monden de „micul Paris”,
orașul ne cheamă și ne respinge, ne înduioșează și în același
timp îl detestăm temeinic; îl căutăm febril prin albume și
pliante, dar fugim de el imediat ce putem, cât de departe – iar de
acolo ne este dor de el, cu o duioșie în care se împletește,
pervers, un mic frison masochist.
Insidios,
cum numai ireparabilul știe să se statornicească, Bucureștii au
devenit pentru mine un „oraș imaginar”, spațiu al
impalpabilului, legat de prezența unor oameni extraordinari, pe care
abia indrăznesc să îi numesc prieteni, astăzi topiți în siluete
înalte de lumină. Străbăteam împreună, până nu chiar demult,
străzile sufocate de beznă, zăpezile tăcute și noroaiele din
rigole, mângâiam câinii maidanelor sau înfruntam agresivitățile
colorate, de târg balcanic. Prezența lor preschimba realitatea
cenușie într-un alt București, plin de haz și de sens, unde
băteau clopotele, se întâmplau expoziții și concerte, se vorbea
mult despre cărți, teatrele te îmbinau cu moliciunea fotoliilor de
catifea roșie, castanii reînfloreau zăpăciți sub soarele de
octombrie.
Iată-l
acolo, la poalele Dealului Mitropoliei, pe Florin Mugur, poet și
redactor de carte, care în anii premergători lui ’90 adăuga
semnăturii lui, ca o distincție de onoare, „poet evreu”.
Plimbarea noastră pornea întotdeauna din fața blocului de pe
strada Bibescu Vodă, unde, la etajul trei, Iulia, tot mai devastată
de lungile ore de dializă, flutura mâna și îmi striga „obligă-i
să se plimbe, s-au lenevit de tot!”. Erau primăveri ploioase și
toamne reci, pe străzile pustii răsunau doar pașii noștri și
fâsâitul lăbuțelor câinelui Fix, tekelul auriu, ale cărui
unghii crescuseră prea lungi și zgâriau ușor asfaltul; Mitropolia
năpădită de corbi își apleca fruntea, întristată și rușinată
de bisericile care cădeau una după alta sub buldozăre, puii de
rromi, în picioarele goale, lipăiau după noi, vreo Dacia ciupită
de rugină ne împroșca până la urechi. Mugur mergea cu bărbia în
piept, de câțiva ani nu mai întreținea nicio relație cu orașul.
Îmi pomenise odată despre acel moment de ruptură definitivă - se
afla la redacția „Cărții Românești” și aștepta în fața
ferestrei, lângă ibricul aburind, așa încât asistase neputincios
ca într-un coșmar la momentul când o mașină țâșnită din
senin i-a culcat la pământ tatăl vârstnic, care se grăbea către
cafeaua veritabilă, primită prin pachet. In sinea lui considera
orașul nimic alta decât un martor nepăsător al calvarului zilnic
al tuturor, inclusiv al lui, care la cinci dimineața, vară-iarnă,
o însoțea pe Iulia la spital, pentru ședința de dializă. O
aducea înapoi aproape stinsă, dar tandră, se țineau de mână în
salvarea delabrată care o zdruncina insuportabil și toate în jur
deveneau dușmănoase, soarele, ploaia, claxonul mașinilor, zarva
florăreselor și a copiilor, indiferența oamenilor, succesiunea
anotimpurilor, viața. Niciodată vesel, elementul natural al lui
Mugur părea să fie tristețea, dar și-o exprima cu un spirit
jucăuș și autoironic, sunt cauza și efectul, pactizez cu
deopotrivă cu schingiuitul și cu schingiuitorul, sindromul
Stockholm se numește, nu-i așa? Pășea rar, cu șchiopătatul
acela pronunțat, pe care îl rotunjea elegant din șold, ca o
mișcare de dans, încât devenea aproape un răsfăț. Barba
roșcată, înspicată cu alb, pieptănată cu grijă mai ales în
zilele lui cele mai proaste, aduna picurii de ploaie ca pe ciorchi de
mărgele mărunte. Nu eram de capul nostru, tekelul Fix ne însoțea
tacticos, era singura pată însorită în cenușiul din jur. Avea un
nărav prost, rămânea leneș în urmă, iar Mugur, după ce
tovarășul îi fusese desprins pe furiș din lesă și îl regăsise
în Obor, scos la mezat, era riguros în a-l ține sub observație.
Căutam micile spații verzi, Fix scurma viguros cu labele scurte
iarba năclăită de noroi, se repezea prin băltoace după pisici și
porumbei, sau dispărea pe sub frunzișul prăfuit al gardurilor vii.
Priveam cu îngăduință la toate năzbâtiile acelea, de parcă aș
fi știut că nu peste mulți ani avea să rămână orfan și să
devină un membru al familiei mele. Mugur se răstea la el, uite în
ce hal te-ai murdărit, măgarule, iarăși o să se supere Iulia pe
noi, of, nici un câine să nu arunci pe străzile astea noroite. De
fapt, măgarul care mestecă foi de hârtie în groapa de gunoi a
Europei sunt chiar eu, Dianușka, am scris versurile alea pentru mine
însumi…
*
Radu
Tudoran avea o cu totul altă relație cu orașul. Spirit neliniștit,
curios și pătrunzător, era mereu în căutare de imagini, de
întâmplări, de oameni și trăiri. Privindu-l cum străbătea
cartierele și parcurile, înalt, suplu și agil, parcă adulmecând
trasee, nu puteai să nu te gândești la acei ogari nobili, care
descifrează imediat pădurea și descoperă fără greș urma
vânatului. Era la curent cu tot ce se construia sau se distrugea,
Colentina, Rahova, Titanul sau Dămăroaia, până la cartierele cele
mai imunde, nu aveau secrete pentru el, știa să îți spună cu
precizie ce mutilări au mai fost aplicate orașului, câți metri a
fost deplasată cutare biserică, pentru a fi sufocată cu impietate
între blocuri, ce orori se ridică sau pentru care tezaur de
arhitectură
s-a
mai pronunțat o condamnare, câte straturi cu verze au fost semănate
în Herăstrău, câte ornamente impudice au mai apărut în
fântânile din centrul civic. Tot el știa, ca nimeni altul, câte
conștiințe s-au mai pervertit, cine și-a pus poalele în cap,
care frunte s-a plecat nu de teama sabiei, dar ca să capete
ciolanul. In peregrinările lui avea puncte de popas precise, vizita
cu regularitate o seamă de familii din medii felurite, de unde își
culegea informațiile. Nu disprețuia părerea oamenilor simpli, avea
un dialog cald cu taximetriștii, dar și cu țăranii veniți de la
marginea orașului sau mai de departe, cărora le deschidea bucuros
ușa. Venea în vizită la noi acasă sâmbăta sau duminica. Îl
lega de tata o prietenie afectuoasă, veche de multe decenii,
verificată în clipe de mare cumpănă pentru amândoi. Se
considerau niște supraviețuitori și acest sentiment îi înfrățea
ca un grad de rudenie. Nu prea știu despre ce vorbeau, am prins de
câteva ori frânturi de dialog, își aminteau de prieteni comuni,
înghițiți de teroarea anilor ’50, sau convertiți la colaborare;
alteori dezbăteau teme de urbanism, îi pasiona acest subiect. Când
străbăteam împreună orașul, lui Radu Tudoran îi păcea să se
oprească, să-mi arate, să comenteze: în trecut, Bucureștii
reușiseră să se salte peste smârcuri, maidane și birturi mizere,
de Bărăgan; au fost gândite cartiere organizate pe specific, cel
al oficiilor de pe lângă Palatul Domnesc, lipscanii, gabrovenii,
cartierul calicilor - astăzi Calea Rahovei...Existau destule case
frumoase, dar bunul gust nu s-a manifestat pe-aici în mod pregnant,
era un amestec eclectic de boierie și mahala. Uite casele în stil
occidental, ridicate de cei cu bani – unele frumoase, altele
greoaie, coloane voinice, fără suplețe, capiteluri de zidărie
ieftină, ferestre mici, încăperile rămâneau întotdeauna într-o
penumbră umedă. Iată-le pe astealalte, case cenușii, de oameni
mai nevoiași, în așa-zisul stil săsesc, cu dormitorul împins în
praful străzii și sufrageria în partea cealaltă, spre cotețele
din fundul curții. Fiecare a construit cum a vrut și unde a vrut,
Bucureștii nu au avut niciodată un caracter unitar; câte un om de
cultură sau câte un primar priceput, mai îndreptau, mai salvau
ceva; astăzi însă orașul a ajuns o jucărie jalnică, desfăcută
în bucăți de un copil cu minte puțină...
*
Începând
cu octombrie, când printre constelații reapărea Orion, în
perimetrul parcului mic din fața Ateneului, puteai să îl
întâlnești, aproape zilnic, pe Geo Bogza: profilul de șoim,
deasupra unei siluete neobișnuit de alungită, înfășurată
într-un palton negru, pe care nu îl dezbrăca până spre sfârșitul
lui mai; bastonul înalt – sau bățul de schi, după care
trecătorii întorceau nedumeriți capul. Bogza rostea cuvintele
puternic și rar, glasul acela ca o bătaie de clopot: statuia lui
Eminescu, profilată pe albul proaspăt al coloanelor din spatele ei
– atât mi-a mai rămas, față cu năvala hâdului. Acești ultimi
ani ai mei nu înseamnă decât intervalul dintre coroanele de flori
pe care i le aduc, de 15 ianuarie. In tinerețea noastră, am locuit
împreună cu Bunty nu departe de-aici, într-o mansardă insalubră,
unde te sufocai de căldură sau degerai de frig. In serile de vară,
când tocurile înalte ale cochetelor cu taioare Dior se afundau în
asfaltul înmuiat, simțeai pe obraz respirația orașului: efluvii
de salcâm, tei, iasomie. Bucureștii - altminteri o aglomerare de
case alăturate fără noimă, cu periferii centrale, de oraș
țigănesc, ceea ce e mult mai rău decât un sat de gospodari –
devenea, începând cu jumătatea lui aprilie, o grădină
nesfârșită, cu lacuri, mari spații verzi, mulțime de curți
pline de zarzări și minuscule insule înflorite la fiecare cot de
stradă. Despre acel București, fără monumente impunătoare, dar
cu zeci de clădiri, unele remarcabile, văruite într-un alb
proaspăt, vorbea plin de tandrețe George Călinescu. Când li s-a
dat liber blockhausurilor să strivească iarba și florile,
respirația orașului a devenit otrăvită, Bucureștii au prins să
moară. De ce ne-am permis silnicia asta? Se invocă modernizarea, se
invocă și vorba unui om de spirit, că la porțile Orientului totul
este posibil. Eu am scris că vorba aceea îmi repugnă. Port în
mine porți aspre, de uriași de la miazănoapte – dar în lemnul
lor stau săpate adânc simboluri solare. În pofida urâțeniei și
a murdăriei lui, nu mă lepăd de București. Spuneam că Dimitrie
Cantemir a trăit pe când nimeni nu bănuia că pe meleagurile
noastre se va naște Mihai Eminescu – și totuși nu s-a rușinat
să fie român...
Nessun commento:
Posta un commento