Bucurestiul
Cultural
| Editie scrisa
22.03.2006
Bucurestiul
Cultural, nr. 3/2006
Bucureștiul Cultural, nr. 3/2006
Diana Turconi
![]() |
Dedicație scrisă de Geo Bogza pentru Diana Turconi |
Zilele din urmă m-au urmărit, ca un laitmotiv, nişte versuri de Matei Vişniec pe care Florin Mugur obişnuia să mi le recite uneori, cu o anumită expresie a obrazului, de parcă mi-ar fi făcut o confesiune foarte personală. Erau după-amieze când Iulia dormea, răpusă de dializă, iar Mugur simţea nevoia să privească lumea din altă perspectivă decât cea a adultului cu tâmplele cărunte. Imi arăta treptele de la intrarea unui bloc, ale vreunei case, uite la treapta asta cea mai de jos, crescută chiar din asfalt, e atât de modestă încât nu o observă absolut nimeni - o ştergea bine cu batista, se aşeza cu multe dificultăţi, din pricina şoldului. Surâdea, părea de-a dreptul încântat, dacă stai aici devii deodată invizibil, spune drept, mă mai vezi? – şi mă invita, cu un gest hotărât, să iau loc lângă el.
Într-adevăr, trecătorii se perindau prin dreptul nostru, unii zgomotoşi, alţii tăcuţi, grăbiţi sau preocupaţi, nici unul nu îşi întorcea privirile să ne cerceteze, părea că n-am fi fost acolo, ghemuiţi cu genunchii aduşi sub bărbie şi câinele Fix lungit cuminte între noi. Asta e înălţimea de la care privesc copiii lumea din jur, constata Mugur, arătând cu mâna lui tremurătoare şi elegantă oameni, maşini, prăvălii, copaci. De-aici, de jos, înţelegi mai bine vârsta a toate, uite rugina de sub aripa maşinilor lustruite, scorburile ascunse care opresc fluxul sevei către ramuri, muşchii căzuţi ai obrăjorilor ăştia fardaţi cu grijă, guşa dublă dar şi glezna sprintenă, sânul care saltă. Simţi mirosul candid al pământului după ploaie, exhalaţiile asfaltului copt sub caniculă, acreala transpiraţiei sau parfumul discret al domniţelor în floare... Cam tot de la înălţimea asta privesc lumea şi câinii oraşului –oh, nu-i vorba de Fix, stârpitura mea aurie, ci de aceia serioşi, înţelepţi, care ştiu să străbată bulevardele cu sute de maşini, viscolele negre, ostilitatea agresivă a mahalalelor. Ii auzi? – începea să recite cu glas abia şoptit: „Pe străzile oraşului, câinele oraşului /mă latră încet/ de ce latri la mine, îl întreb/sînt singur, îmi răspunde şi mă cuprinde frica// să mergem să bem o bere/ îi răspund/el rîde, îmi spune, eşti nebun?/ce o să zică oraşul cînd ai să bei bere/ cu cîinele oraşului?// eu mă înfurii şi strig: nu-mi pasă,/ aşa să ştii, nu-mi pasă de oraşul tău,/ îl detest, îl urăsc, sînt gata să-l arunc în aer/ de ce strigi la mine, mă întreabă/ cîinele oraşului aproape plîngînd//sînt singur, îi răspund/şi mă cuprinde frica...”.
Mugur îşi strângea umerii de parcă i-ar fi fost într-adevăr frică sau frig, căldura după-amiezelor de vară îi umezea fruntea, dar când se sprijinea uşor de mine ca să se ridice, îi simţeam pe umăr degetele îngheţate. Făcea primii paşi cu dificultate, şovăind; încet îşi regăsea ritmul, şchiopăta tot mai puţin pregnant, curând înainta cu acea mişcare rotunjită, de barcă dansând sus-jos pe valuri. De oriunde am fi fost ne îndreptam, în încheierea plimbării noastre, către Dealul Mitropoliei - pentru poet, acolo era epicentrul oraşului. Urca dealul cu privirea dusă aiurea, părea că nu observă zborul porumbeilor, al mierlelor, strălucirea culorilor exaltată de soarele în asfinţit. Câinii străzii îl lătrau pe Fix, moderat, ca pe un cunoscut; Mugur îi privea numai cu coada ochiului, ăştia-s cei nou-veniţi, mi-a spus într-un rând, ceilalţi erau prietenii mei... Cu vreo doi ani în urmă, într-o dimineaţă, i-am găsit dormind risipiţi pe Deal, care încotro – cel alb, cel urât dar simpatic, cel rău, căţeaua trandafirie, javrele tărcate şi vreo trei pisici. I-am chemat la oase de pui, ca de obicei, dar nu şi-au mai ciulit urechile, n-au tresărit. Trecuse cineva cu chiftele sau cu bomboane otrăvite şi făcuse ordine, înţelegi. Răsucită pe-o parte, cu botul în sus, cu o labă sub urechea rotunjită graţios, căţeaua trandafirie părea că surâde; avea vârful limbii albastru...
* *
*
Nu departe de Bucureşti, în dreptul celor două porţi în unghi drept, se afla un petec nu prea mare de porumbişte răcoroasă. Era locul unde, în unele seri de august, Geo Bogza ne chema să facem un foc de tabără, cu ştiuleţi copţi pe jar şi ceai de iasomie cu zahăr candel şi rom. Când flăcările se înălţau, Radu Tudoran devenea foarte tăcut, obrazul i se înăsprea, ochii îi scăpărau cu un fel de neînduplecare – ştiam că îşi aminteşte tragedia acelei nopţi de demult, când încercase, cu şase tovarăşi, să evadeze de sub plasa roşie care căzuse ca un blestem peste pământurile noastre. Stăteau ascunşi pe o navă, aşteptau semnalul convenit; undeva, pe chei, cineva aprinsese un foc - şi deodată oameni mulți, lătrături, urlete, agenţi, soldaţi: era vorba de o trădare, i-au găsit şi i-au ridicat pe toţi; ultima imagine a fost focul arzând vesel pe chei. Tovarăşii aveau zilele numărate. Printr-un şir de întâmplări, Radu Tudoran a scăpat de temniţă, dar în revista Orizont - numărul din septembrie/octombrie ’44, sub titlul sinistru de „Morţi la 23 august 1944” , era publicată o listă a celor condamnaţi moral, fără apel: C.tin Virgil Gheorghiu, Păstorel Teodoreanu, Radu Gyr, Ion Vinea, Radu Tudoran, C.tin Rădulescu Motru, C.tin Noica, Pamfil Seicaru şi alţii. Peste numele şi vieţile acestora avea să cadă o cortină întunecată, iar paginile semnate de ei urmau să fie smulse din rafturile bibliotecilor şi aruncate în foc.
În preajma aceloraşi flăcări, panamaua albă a lui Geo Bogza aduna lumina şi devenea fosforescentă, părea că o aură îi înconjura chipul colţuros, care se îmblânzea, apoi întinerea clipă după clipă, până când din fotoliul de rafie se ridica silueta unui tânăr deşitat, şui şi neliniştit, îmbrăcat în pantaloni vânătoreşti, cu o cămaşă deschisă la piept şi în picioare cu nişte bocanci enormi, care îl ajutau, desigur, să rămână ancorat de pământ.
Ne arăta cu degetul, acuzator: am douăzecişi trei de ani şi sînt încă un fără căpătâi! Locuiesc la Buştenari, cu mama, frate-meu Buik, pe care nu-l prea văd, pisicile şi câinele Cheng; ne descurcăm destul de bine, Lenuţa şi Alexandru ne trimit în fiecare lună ceva bani. Adevărul e că eu nu sînt în stare să depun nici o muncă, să îmi construiesc vreo situaţie sau măcar perspectiva ei, tot ce pot face, până la arderea fiinţei mele interioare, este să scriu, atât. E în mine o sete extraordinară de viaţă nefalsificată, dublată de o răzvrătire grozavă, un refuz dramatic de a mă dărui cuiva, de a mă înregimenta în banal. Nu vreau să devin un îmbuibat cu bunuri, nu pot face asta nici măcar pentru Magdalena… Ea a înţeles neputinţa mea şi mi-a spus că s-a resemnat, va respecta dorinţa familiei, va cânta la pian, se va căsători cu un burghez onorabil şi va face câţiva copii - îşi apăsa mâinile pe piept, cu disperare, mă temeam să nu îşi smulgă inima şi s-o arunce acolo, în flăcările jucăuşe. Brusc a apucat un ştiulete şi a început să înfulece cu o poftă terribilă, nu am mâncat nimic de luni 17 august 1931, când m-au chemat la parchet dis de dimineaţă, unde, la serviciul de identificare mi s-au luat amprentele, voi fi probabil condamnat pentru nişte poezii din Poemul Invectivă; când mi-au dat drumul, am rătăcit vreo două ore prin oraşul cenuşiu, duşmănos, apoi m-am întâlnit cu tot grupul la Lăptărie la Maxy – Saşa Pană, Roll, Virgil Gheorghiu, Brunea, Edy, Călugăru - s-a vorbit de caietele lui Urmuz şi de suspendarea revistei, am înţeles că mişcarea de la „Unu” stă să se destrame. Disperat, m-am dus la Voronca şi am plâns faţă de el pentru falimentul acelui crez, pe urmă am hoinărit pe cheiul Dîmboviţei şi la Soşea; a început ploaia, m-am întors, eram ca nebun, am intrat în vreo cinci hotele, am rezervat camere pentru mine însumi şi mi-am lăsat tot felul de mesaje la recepţie, în fine, m-am adăpostit în Gară, am dormit acolo vreo trei ore, pâna ne-au dat afară că se făcea curăţenie; m-am dus spre podul Elefterie, unde este banca pe care obişnuiesc să stau şi să scriu; bătea vântul şi încă mai burniţa, totuşi am scris alte câteva bucăţi noi pentru Poemul Invectivă, apoi, împreună cu Voronca, am rătăcit prin Cişmigiu, descompuşi, unde l-am întâlnit întâmplător şi pe Aderca. După-amiază m-am dus la tipografie, să văd cum se culegeau caietele Urmuz şi iar pe chei, apoi la Saşa, dar cheia nu era la locul obişnuit de pe fereastră şi nu am putut intra, aşa încât…iată-mă aici! A mai înhăţat un ştiulete, a dat pe gât o cană cu ceai, apoi a recitat ceva extraordinar, suna cam aşa: Totul mă chinuia atunci, faptul că aveam/ zece degete, în loc de o sută; sau mai/bine unul singur, putând să se prefacă în fulger/ că trebuia să merg pe pământ, în loc să sbor;/ sau mai bine să fi fost într-o mie de locuri deodată;/ totul mă chinuia atunci, dragostea dintre/ bărbaţi şi femei, pe care eu aş fi vrut-o/ altfel, o întâmplare supranaturală,/ la care să participe oceanele, cu vastitatea lor/ desnădăjduit eram, şi plin de o cumplită revoltă…
22.03.2006
Nessun commento:
Posta un commento