Un an de la anunţarea retragerii Papei Benedict al XVI-lea (11 februarie 2013)

11 februarie 2014: un an de la anunţarea de către Papa Benedict al XVI-lea a retragerii sale de la conducerea Bisericii Catolice, cu eficacitate efectivă din 28 ale aceleiași luni. Gestul “istoric”, abătut ca un fulger peste Cetatea Vaticanului tocmai în ziua sărbătorii acestuia - 11 februarie, aniversarea Pactelor Laterane - și a apariției Fecioarei la Lourdes, a surprins Biserica Romei la toate nivelurile ierarhice şi a uimit lumea întreagă. A curs multă cerneală, deși analiştii au admis că nu erau pregătiţi să comenteze semnificaţiile multiple ale gestului pontifical, gândit de Papa Ratzinger în felul care îl caracterizează - cu nuanţe multiple şi cercuri concentrice de profunzime.

Grigore al XII-lea, ultimul Pontif demisionar, a renunţat la Scaunul petrin în 1415, în cursul Conciliului de la Costanza. După mai bine de şase secole, nu este de mirare că decizia similară a Papei Benedict al XVI-lea a provocat atâta perplexitate. Comparația cea mai adecvată ar fi aceea cu Pietro Celestino, călugărul ales Pontif la senectute, în iulie 1294; înţelegându-şi propriile limite, în 13 decembrie al aceluiaşi an, venerabilul bătrân şi-a anunţat retragerea, după o intensă luptă interioară. În lectura dată gestului de Papa Paul al VI-lea, acesta a întors pe dos fraza lui Dante, afirmând că virtutea l-a condus pe Pontiful de optzecișicinci de ani către marea şi curajoasa renunţare.

Apropiaţii lui Benedict al XVI-lea, între care fratele său, preotul Georg Ratzinger, precum şi fostul cardinal Secretar de stat, Tarcisio Bertone, au afirmat că erau la curent cu frământările Papei şi cu progresiva coagulare a deciziei, exprimată de-altminteri în mod explicit în cadrul conversaţiilor cu Peter Seewald. Mai precis, cardinalul Bertone a susţinut că era singurul dintre colaboratori care ştia de intenția Papei de a renunţa la conducerea Bisericii cu începere chiar din perioada Crăciunului, dar l-a convins să amâne pentru luna februarie, ca să nu tulbure sărbătoarea dedicată Naşterii Domnului.

Aşa cum prevede Codul de drept canonic, art.332 - §2, decizia a fost luată în mod liber şi având conştiinţa deplină a efectelor asupra situaţiei actuale şi chiar a istoriei de viitor a Bisericii. Papa Benedict al XVI-lea și-a exprimat voința lămurit, în limba latină, pentru a se face înţeles pe întreaga planetă, folosind ocazia Concistoriului ordinar public de la ora 11,00, dedicat martirilor din Otranto ucişi de turci pentru refuzul lor de a trăda credinţa creştină.

După un lung moment de tăcere, pr. Federico Lombardi, director al Sălii de Presă şi purtător de cuvânt al Sfântului Scaun, a comentat emoţionat evenimentul istoric asupra căruia se concentrau mass media mondiale: era vorba de un ultim act de guvernare, important şi unic, în sensul unei mărturii extraordinare “de slujire”, paralel cu o dificilă asumare de responsabilitate, deoarece nu putea fi exclusă apariţia unor disfuncții în sânul Bisericii, referitoare la vidul de conducere a acesteia. Se punea problema convocării în urgenţă a Conclavului, chemat să înfrunte dificultatea alegerii unui nou Pontif într-un interval de timp relativ scurt, pentru a nu prelungi perioada “Scaunului vacant”.

Nu putem aprecia cât au contribuit la această decizie așa-numitul Vatileaks, scandalul provocat de “fuga” de informații și documente secrete din primele luni ale anului 2012. În acest seism intern, care a afectat serios imaginea Vaticanului, la “baza piramidei” a fost implicat valetul personal al Papei, iar „la vârf” unele „eminențe cenușii”, culminând cu Secretarul de stat, cardinalul Tarcisio Bertone, a cărui impunere în funcția de a provocat de la bun început nemulțumiri și lupte oculte. Documentele în cauză au fost de mai multe tipuri și cu relevanță diferită: unele au vizat administrația economică a Guvernatoratului – au apărut în acest sens declarațiile Mons. Viganò - altele se refereau la reglementări juridice şi legislative (problemele legate de Banca Vaticanului/Institutul pentru Operele Religioase, afectată de acuzații de lipsă de transparență și de evaluările Moneyval, care impun mecanisme de control pentru prevenirea reciclării banilor); se adaugă rapoartele și corolarul de speculații privind așa-zise comploturi împotriva vieții Papei. Nu trebuie uitat nici impactul scandalurilor legate de abuzurile de pedofilie săvârșite de unii prelați în deceniile anterioare. Notez în acest sens că în 2005, în cursul meditațiilor dedicate Căii Crucii, cardinalul Ratzinger, Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, s-a exprimat cu severitate asupra „murdăriei” din Biserică – avertisment urmat, după preluarea ministerului petrin, de deschiderea multor dosare ținute până atunci în seif.

A afirma însă că retragerea Papei Benedict al XVI-lea a fost provocată de unul sau altul din motivele enumerate, ori de crizele frecvente de aritmie și de cele câteva accidentele ischemice remisive derivate, ar fi la fel de hazardat. Alăturând însă la mănunchiul acestora vârsta Papei Ratzinger și vulnerabilitatea la vârf a echipei pe care a încercat să și-o construiască, putem înțelege măcar în parte decizia, comparată plastic de cardinalul Angelo Sodano, decanul colegiului cardinalilor și fost Secretar de Stat în vremea pontificatului Sf. Ioan Paul al II-lea, cu “un fulger căzut din senin”.

Buna pregătire interioră a gestului său, precum și cumpănirea riguroasă a factorilor care intrau în joc,
i-au insuflat Papei Benedict al XVI-lea forţa și încrederea necesare pentru a-şi duce intenţiile până la capăt. Alegerea decisă de Conclav i-a confirmat intuiția: Biserica a dovedit încă o dată că are resursele necesare, nu doar în privinţa gestionării organizatorice a marilor evenimente interne, dar poate produce şi lideri extraordinari - e încurajator pentru Biserica faptul că Bergoglio nu a fost singurul candidat care îndeplinea criteriile necesare funcției supreme - capabili să se impună repede și pregnant la nivel mondial.

Un alt aspect care a încins spiritele în săptămânile următoare retragerii pontificale a fost cel al “ineditei coabitări a doi Papi la Vatican”. Și în această privință s-a dovedit că prognozele alarmiste erau departe de o cunoaştere mai profundă a specificului papalității – care este, conform pr. Lombardi, “o slujire şi nu o putere”. Lăsând de-o parte admirabila calitate umană a celor doi Pontifi, când ne raportăm de obicei la dimensiunea puterii, constatăm apariția unor tensiuni speciale când se discută de împărţirea unor privilegii – evident că nu e uşor şi nici simplu să renunţi la prerogativele funcţiei şi să coabitezi cu succesorul. Dacă optica se schimbă însă cu aceea a “slujirii” unei cauze generoase, nu mai pare dificil să cedezi ştafeta altuia, care la rândul său îşi asumă îndatorirea de a duce opera mai departe, în același spirit de dăruire pentru realizarea binelui comun. Tocmai acestă “solidaritate spirituală profundă” a împletit armonios destinele celor doi Pontifi, care și-au trecut unul altuia, cu nobleţe, ștafeta de “slujitor”.

De-a lungul vieţii sale, Papa Benedict al XVI-lea a fost un teolog de caterdră şi “un om al rugăciunii”, iar când vârsta a început să îl apese, a dorit să poată dedica mai mult spaţiu acestei dimensiuni spirituale. Pe de altă parte, deşi Sanctitatea Sa Benedict nu trăieşte o viaţă publică, nici nu s-a închis într-o izolare completă, ci desfăşoară o activitatea normală pentru o persoană vârstnică – lectură, reflecţie, rugăciune, scris, întâlniri cu persoane care îi sunt apropiate.

Între cei doi Papi s-a țesut o relaţie specială, bazată pe încredere și colaborare strânsă; își fac vizite reciproce, cu lungi momente de dialog şi rugăciune împreună; imaginile care îi arată alături, îngenuncheaţi, constituie “un semn frumos şi încurajator, care exprimă continuitatea ministerului petrin în slujirea Bisericii”, după cum comenta pr. Federico Lombardi. Nu poate trece neobservat faptul că în 11 februarie 2014, Papa Francesc a îndemnat credincioşii care îl urmăresc pe Twitter la rugăciune pentru predecesorul său, “persoană de mare curaj şi smerenie”, adăugând că decizia renunţării fusese luată încă de la jumătatea lui 2012 şi îi fusese comunicată de însuşi Benedict al XVI-lea.

Se pune întrebarea dacă Papa Ratzinger, care și-a pregătit cu extraordinară meticulozitate retragerea, atent chiar și față de cel din urmă detaliu, știa în mâinile cui lasă cârma Bisericii Universale? Îndrăznesc să afirm că știa negreșit.

Diana Turconi,

11 februarie 2014