La Mulți Ani, RADU TUDORAN!

RADU TUDORAN LA 100 DE ANI

Într-o dimineață însorită de 8 martie, acum un secol, se năștea în mica localitate Blejoi fiul mezin al familiei Bogza. Astăzi, Nicolae Bogza, care și-a ales ca pseudonim literar numele de Radu Tudoran, ar fi împlinit 100 ani.

Desigur nu puțini sunt cei care şi-l amintesc încă bine: silueta elegantă, mersul suplu, zâmbetul decent, amabilitatea inegalabilă a gesturilor, a glasului. Ceea ce l-a caracterizat cu pregnantă pe scriitor, poate cel mai iubit de public între contemporani – Toate pânzele sus! a cunoscut ecranizări de prestigiu şi zeci de reeditări, iar Intoarcerea fiului risipitor, Oglinda retrovizoare, Acea fată frumoasă, La Nord de noi inşine, Frumoasa adormită, Maria şi Marea au apărut în tiraje de peste 700.000 de exemplare, înghițite de piața cărții în nici două zile - a fost respingerea totală a oricărui compromis într-un timp când compromisul era regula nu doar a reușitei, dar și a supraviețuirii. Și a fost, nu mai putin, munca încrâncenată, zece ore pe zi de trudă peste caietele cu foaie albă velină: se dedica scrisului în asemenea masură încât singur se recunostea locuit de propriile personaje, imaginând dar şi trăindu-le cu frenezie viata, când devastat de nefericirea, când împlinit și înaripat de victoriile acestora. Foștii lui redactori de carte cunosc obsesia scriitorului de a cântări fiecare cuvânt, de a rescrie de nenumărate ori fiecare frază, până ce răsunau cu muzicalitatea pe care numai instrumentul perfect acordat o poate produce – iar Radu Tudoran, violoncelist amator, dar talentat, fusese dăruit cu auz absolut.

De 8 martie scriitorul stătea întotdeauna acasă şi îi întâmpina pe câți doreau să îi facă urările. Se perinda multă lume, unii rămâneau doar câteva minute, alții se opreau să observe, să afle, să se facă văzuți; puținii prieteni apropiați rămâneau până în zori.

În stânga sufrageriei spaţioase, cu ferestre pe tot peretele spre intrarea parcului Cişmigiu, era pusă masa: lumanări colorate, flori, platouri dichisite, pahare umplute. Stăpânul casei avea un simţ acut al detaliului, nimic nu era lăsat la întâmplare, luminile, obiectele și muzica alcătuiau un cadru conceput cu naturalețe și un bun gust desăvârşit. Când valul musafirilor trecători se domolea, menajera Lucica schimba repede faţa de masă, aducea farfurii și tacâmuri pentru fiecare din cei rămași – doar opt locuri. Lumina puternică lăsa loc aplicelor şi lămpilor cu picior, se punea, pentru jumatate de ureche, un disc cu Oda Bucuriei sau Siegfrid. Amfitrionul făcea ocolul mesei şi turna cu mâna lui vin roşu în pahare, ca un omagiu pentru prieteni.

Apoi începeau povestile: 8 martie 1910, Blejoi; cei partu copii și pisoiul Buik tremurau de emoție: din dormitorul mare răzbătea vocea blândă a mamei Alexandrina, împletită cu un scâncet nou, puternic, plin de o nesfârșită uimire. Peste casa familiei Bogza se ridicase o dimineață proaspată, cu iz pregnant de primăvară, deşi vântul încă aspru lăsa intacte petece mari de zăpadă, răspandite pe nesfârșirea câmpiei...

Diana Turconi Bubenek

Publicat in Bucurestiul Cultural,

martie 2010