Vizita ad limina a Episcopilor din România (vineri, 12 februarie 2010)

Eparhia de Cluj-Gherla

14 februarie 2010

În ziua de joi, 11 februarie, la ora 19, am fost primiţi la Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun, de către însărcinatul cu afaceri, d-na Diana Turconi. Au participat la acest moment Episcopii membri ai Conferinţei Episcopale Române, dl. Răzvan Rusu, Ambasadorul României în Italia, de asemenea reprezentanţi ai diferitelor Congregaţii şi Organizaţii care au contact cu România. Din partea Congregaţiei pentru Bisericile Orientale a participat Mons. Malvestiti; de asemenea, reprezentanţi ai Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor; de la Secretariatul de Stat; de la Oficiul Migrantes; de la Comunitatea Sant’Egidio; a fost prezent şi un preot ortodox, reprezentându-l pe PS Siluan, Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, care din binecuvântate motive nu a putut participa.

După un moment de primire au urmat câteva discursuri, a vorbit d-na Turconi, dl. Răzvan Rusu, ambasadorul României la Roma, IPS Ioan Robu, preşedintele Conferinţei Episcopale, PS Virgil Bercea din partea Bisericii Române Unite, şi reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române. S-a servit o masă, ocazie de a discuta şi de a împărtăşi idei cu privire la situaţia actuală din România, cu privire la situaţia emigranţilor, la modul în care Biserica Catolică din Italia primeşte preoţii şi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe, cu multă deschidere, şi alte probleme de actualitate.

Ne-am îndreptat apoi spre casă, pentru a putea să ne pregătim în linişte pentru a doua zi, 12 februarie 2010, zi de maximă intensitate spirituală la Roma, o zi memorabilă pentru Biserica Catolică din România, în care întreg Episcopatul întâlneşte pentru întâia oară în vizita ad limina pe Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea. (v. relatarea despre întâlnirea cu Sf. Părinte).

(Articolul continuă)

† Florentin Crihălmeanu


Episcop de Cluj-Gherla

MICA PRĂVĂLIE CU ORORI, Diana Turconi - prezentare de Costache Olăreanu

MICA PRĂVĂLIE CU ORORI

Galeria de romane (11 la număr) pe care Diana Turconi ne-o propune într-o carte fermecătoare, așasemăna-o cu un concert de uverturi.Expunerile fugare de teme, liniile melodice și scenele dramatice abea schițate, prin frumusețile lor ascunse pot înlocui deseori dezvoltările mai ample. Pentru cititorul obișnuit, dar și pentru cel rafinat, ele sunt prilej de delectare, dar și de exersare a unui virtual talent narativ pe care orice consumator de literatură bună și l-ar dori.

Costache Olăreanu

Papa Francisc: imperative şi dificultăți; noile orientări ale Bisericii Catolice.

Analiza imperativelor, provocărilor şi dificultăților cărora Papa Francisc va trebui să le găsească răspuns în dubla sa misiune de Șef al Statului Cetății Vaticanului şi totodată al Bisericii Catolice a provocat numeroase comentarii și controverse în toate registrele, verdicte pasionate și o largă paletă de preziceri. După doi ani de la așezarea în Scaunul petrin, perspectiva şi acțiunea pontificale apar bine conturate şi confirmă evaluarea de ansamblu pe care Navarro Valls, fostul purtător de cuvânt și director al Sălii de Presă a Sfântului Scaun din vremea Papei Ioan Paul al II-lea, a schițat-o în 2013. Excelentul vaticanist afirma că Biserica poate fi comparată cu o „întreprindere care lucrează cu o materie primă” reprezentată de spiritualitate: „activul” acesteia e format de credința şi chiar de sfințenia membrilor săi, în timp ce „pasivul” se referă la slăbiciunile acestora.

Într-adevăr, în efortul său de modernizare și eficientizare a Statului și Bisericii, noul Suveran Pontif nu s-a bazat pe considerente politice, după modelul laic, ci s-a angajat în armonizarea unei sume de coordonate preponderent spirituale privind Biserica Rome, ale căror imponderabile sunt însă de natură să complice demersul pontifical.

Navarro Valls vorbea de necesitatea măririi „activelor spirituale”, susținută de „ridicarea temperaturii spirituale” a celor 1,2 miliarde de credincioși catolici de pe planetă. Într-adevăr, intensificarea credinței s-a profilat de la bun început ca o prioritate strategică, iar predecesorul Papei Francisc a știut ce făcea când a inaugurat Anul Credinței, în octombrie 2012, lăsându-l mai apoi pe noul Pontif să îl închidă în cheia personalității proprii, plină de căldură și empatie. O asemenea provocare implică o intensă și totodată extinsă activitate pastorală, unită cu o profundă spiritualitate – trăsături care îl caracterizează în fapt pe Papa Francisc, animându-l în demersurile sale.

Cel de al doilea obiectiv al noii strategii pontificale, în strânsă legătură cu primul, este constituit de promovarea valorilor spirituale. Și de această dată trebuie subliniat că de fapt nu e vorba de o țintă tocmai nouă, întrucât a fost deja indicată de Papa Benedict al XVI-lea, care cerea deschiderea „pieței ideilor” către valorile spirituale. Papa emerit deplângea „creșterea puterii omului”, pe de o parte, iar pe de alta „stagnarea capacităților morale” ale acestuia – un dezechilibru care se impune compensat cu urgență, pentru binele întregii planete. Banalizarea „răului”, manifestată sub diferite forme, de la sărăcie și corupția endemică, la extremisme și actele teroriste, degenerează în acea ”dictatură a relativismului”, permanent denunțată de Benedict al XVI-lea. Papa Francisc este așadar chemat să îi smulgă pe credincioși din „mercantilismul moral”, să îi atragă cu argumentele Bisericii în jocul liber al concurenței ideilor generoase și al valorilor morale.

Al treilea obiectiv al strategiei actualului pontificat pare să fie dictat de geografie. Privind în trecut, în primul mileniu Biserica Universală s-a concentrat pe creștinarea continentului european, iar în cursul celui de al doilea mileniu catolicismul a fost extins spre Americi. Mileniul trei va fi dedicat, conform analiștilor, catolicizării Asiei şi Africii – continente spre care Biserica nu a mai putut înainta în secolele al V-lea și al VI-lea, așa cum își propusese, din pricina dificultăților interne iscate de „marile erezii”. Pe aceste două continente, precum și în Americi (mai moderat) se poate constata în prezent o reală „trezire” a sentimentului religios, în vreme ce în Europa pare că se instaurează tendința secularizării societății, pe care Ratzinger s-a străduit din răsputeri să o combată.

Noua orientare a Bisericii Romei către continentele îndepărtate este reflectată de atenția acordată acestora de Sf. Ioan Paul al II-lea și chiar de Benedict al XVI-lea, care au vizitat Africa de 15 ori, iar primul a fost de 13 ori în diverse țări ale Asiei.

În privința orientării geografice, astăzi apare clar despărțirea Papei Francisc de proiectul „eurocentric” al lui Benedict al XVI-lea care a susținut cu pasiune necesitatea unei noi evanghelizări a Europei, menită să reaşeze scara de valori, bazându-se pe patrimoniul creștin al continentului nostru şi să impună o viziune etică a vieţii politice, economice și sociale. În discursul adresar Corpului Diplomatic în ianuarie 2007, Benedict al XVI-lea afirma: "În acelaşi timp, nu se poate face abstracţie de inegalabilul patrimoniu creştin al acestui continent, care a contibuit în mare măsură la modelarea Europei naţiunilor şi a Europei popoarelor”. 
Bergoglio vine de departe și este conștient că de-acum viitorul Bisericii Catolice se joacă pe alte continente. Atenția sa este concentrată pe „rezervoarele” catolicismului: 49,4% din catolici se află în prezent în Americi și 15,2% în Africa. Deplasările pe mapamond ale noului Suveran Pontif oglindesc aceste priorități ale pontificatului; Papa Bergoglio este „mapamondo-centric”, dar nu neglijează potențialul reprezentat de „rădăcinile creștinismului european” – motto-ul acțiunii predecesorului său.

Dorința Papei de modernizare și eficientizare a Statului şi Bisericii Catolice, precum și noua sa orientare strategică, au impus un efort enorm, care a relevat marea capacitate organizatorică a Sfântului Scaun și a Papei însuși. Vaticanul – folosesc această denumire generică – traversează un timp al marilor transformări, inclusiv în ceea ce privește reformarea Curiei (acest subiect merită o atenție specială), pregătirea intelectuală și umană a diplomaților pontificali și a celor 412.236 de prelați catolici de pe mapamond, iar cardinalii au astăzi mai multe responsabilități și sunt direct implicați în eficacitatea transmiterii mesajului și a valorilor promovate de Biserică până în cele mai îndepărtate colțuri ale planetei. În ceea ce privește deviațiile comportamentale ale acestora, Papa Francisc a decretat intoleranța absolută. În continuarea acelui gest din 14 martie 2013, când cardinalul American Bernard Law, arhiepiscop emerit al Bazilicii Santa Maria Maggiore, considerat că ar fi sprijinit cariera unor preoți acuzați de pedofilie, i-a ieșit Papei în întâmpinare, dar a fost alungat cu asprime de acesta (Papa a decis imediat „scoaterea din Biserică și închiderea în recluziune” a înaltului prelat) nicio abatere de conduită a membrilor Bisericii nu mai este tolerată. În rest, se respiră însă un aer proaspăt: creșterea rolului femeii în Biserică și Curie, mai multă îngăduință pentru divorțații recăsătoriți, o privire milostivă către cei tarați, un semn de întrebare asupra unor subiecte care nu puteau fi nici măcar în treacăt pomenite.

Cardinalul Achille Silvestrini, fost prefect al Congregației pentru Bisericile Răsăritene și făuritor al politicii de dialog politic şi ecumenic cu regimurile comuniste di centrul şi sud-estul european, se referea, într-un interviu publicat de Vatican Insider, la o altă prioritate a pontificatului actual: întărirea ecumenismului şi realizarea unităţii tuturor creștinilor. În unele cercuri ale Curiei, se consideră că ţelul secret al Papei Francisc este să pună capăt schismei ce separă Bisericile Catolică şi Ortodoxă de o mie de ani; Pontiful care va reuşi acest miracol “va intra în istorie drept cel mai mare Papă al tuturor timpurilor”, afirmă Vatican Insider. În calitate de ordinarius pentru catolicii de rit răsăritean din Argentina, Bergoglio a avut relaţii excelente cu “fraţii separaţi”. La Liturghia de inaugurare a pontificatului său, Papa Francisc a luat ostiile şi le-a înmuiat în vinul consacrat la Împărtăşanie, aşa cum se practică în Biserica Greco-Catolică. Mesajul gestului pontifical transmite angajamentul continuării pe linia reformelor liturgice începute de Benedict al XVI-lea, înglobând unele valori ale Bisericilor Răsăritene, capabile să îmbogăţească Biserica Catolică occidentală aflată “ în pericol de stagnare”, aşa cum avertiza Conferinţa Episcopală Italiană. Papa Francis urmăreşte şi încurajarea dialogului interreligios - primele semne s-au arătat, prin invitaţia personală transmisă Rabinului Șef al Romei de a participa la ceremonia de întronizare. Analiștii politici vorbeau de proiectul unei vizite istorice în Rusia, ale cărei baze au fost create de Benedict al XVI-lea, cu intenția promovării ecumenismului și a unor coordonate comune de acțiune pentru susținerea valorilor comune. În actualul context aceasta devine însă imposibilă, cu o mare pierdere pentru lumea creștină.

În realizarea proiectului său pontifical, ale cărui cordonate nu pot fi trasate cu precizie întrucât, precum destinul fiecăruia din noi, se completează şi se modulează în funcţie de evoluția contextului, Papa Francisc nu este singur. Însăşi emblema sa pontificală reflectă faptul că are alături puternicul Ordin al Iezuiţilor şi sprijinul entuziast al unui continent în plină dezvoltare economică: America Latină, gata să îi ofere suport în toate acţiunile sale. Să mai spunem că în Statele Unite popularitatea sa o depășește pe cea a Preşedintelui Obama şi este în permanentă creștere. De asemenea, se poate bizui în toate împrejurările pe sprijinul, priceperea și prietenia fraternă a cardinalul Secretar de Stat, Pietro Parolin, diplomat de o rară finețe și o nobilă dăruire pentru binele Bisericii.

În numai doi ani, Papa Francisc a ştiut să îşi apropie o imensă “infanterie uşoară” – masa celor 1,2 miliarde de catolici de pe glob, care au intrat într-o deplină sintonie cu noul Suveran Pontif. Este un excelent început, care reprezintă o garanție pentru un mare pontificat.

Diana Turconi

martie 2015

Filmul-pirat ”Eva- Povestea unui secol” : CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

prin care solicităm instanţei :

1. Să constate că realizarea productiei cinematografice ”Eva- Povestea unui secol” s-a realizat după romanul Fiul Risipitor al scriitorului Radu Tudoran fără acordul moştenitorilor drepturilor de autor şi fără cesionarea drepturilor de autor de către reclamantele din prezenta cauză.

2. Să constate că reclamantele nu au primit nici o sumă de bani reprezentând contravaloarea cesionarii drepturilor de autor.

3. Să constate că filmul s-a produs cu încălcarea de către pârâţi a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus „suspendarea activităţilor privind realizarea filmului „Povestea unui secol” până la reglarea între părţi a raporturilor juridice privind drepturile de autor corespunzătoare operei „Fiul Risipitor” de Radu Tudoran.

4. Să dispună obligarea pârâţilor la plata remunerației drepturilor de autor, pe care reclamantele, în calitatea lor de moştenitoare ale scriitorului Radu Tudoran, o estimează la ….. suma pentru care pârâtul Adrian Popovici și-a dat acordul și și-a luat angajamentul în scris privind achitarea acesteia, pentru a evita chemarea în justiție. De asemenea se solicită şi obligarea pârâţilor la plata sumei de …., reprezentând daune morale cauzate de utilizarea fără drept a operei literare care a stat la baza realizării productiei cinematografice, schimbarea sensului romanului printr-un scenariu care îi scade valoarea literară și îl vulgarizează inadmisibil, afectând opera originală, şi difuzarea fără drept a filmului, în cotele stabilite prin Certificatele de moşteitor.

Obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul proces.

În fapt, de la momentul inițierii activităţii de producere a filmului „Eva - Povestea unui secol”, reclamantele din prezenta cauză, care îşi dovedesc calitatea procesuală activă prin Certificatele de moştenitor n.r.../27.01.1993 şi nr. ../08.12.2005, s-au adresat pârâţilor - producătorilor şi realizatorilor filmului - arătând că au calitatea de moştenitoare ale drepturilor de autor după scriitorul Radu Tudoran şi că în scenariul filmului s–au preluat actiunea (adăugirile fiind “brodate” pe trama originală), personajele, numele acestora și sute de pasaje identice cu cele din roman, situație în care pârâții ar fi avut absolută nevoie de acordul moștenitorilor pentru realizarea filmului, potrivit Legii 8/1996 privind drepturile de autor.

Pe de altă parte, actiunea filmului, astfel cum se prefigura în scenariu, avea tendinţa de a modifica sensul profund al operei precum şi oglinda epocii respective, cu o acţiune care ar fi lezat modul de gândire şi percepere al autorului romanului, cunoscutul scriitor Radu Todoran.

Dat fiind faptul că pârâţii, deşi au fost notificati în repetate rânduri, nu au înţeles să procedeze la reglementarea juridică a raporturilor cu moştenitoarele lui Radu Tudoran, în sensul respectării legii drepturilor de autor, reclamantele au formulat pe rolul instanțelor o acţiune, pe calea ordonanţei preşedințiale, prin care au solicitat suspendarea producerii filmului până la reglementarea situației cesiunii drepturilor de autor şi a situației juridice dintre acestea şi producătorii acestei pelicule, acțiune ce a format obiectul Dosarului civil nr. 44206/3/2007.

Potrivit Sentinţei civile nr. 257/07.02.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 248R/26.05.2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, instanța a dispus suspendarea oricăror activităţi de producere a filmului.

Deşi exista o astfel de hotărâre, pârâţii au produs şi au disfuzat şi difuzează în continuare filmul atât în cinematografe, la televiziune, cât şi sub foma DVD-urilor, obţinând venituri substanţiale fără avea acordul moştenitorilor scriitorului Radu Tudoran şi fără a fi achitat nici un fel de sumă, reprentând contravaloarea drepturilor de autor către aceştia.

Fiind vorba despre reproducerea exactă a unor pasaje din romanul „Fiul Risipitor” al autorului Radu Tudoran, ale cărui moştenitoare suntem, aprecim că productia cinematografică „Eva - Povestea unui secol”, reprezintă realizarea unei opere derivate (art. 16 din Legea 8/1996 ), pe care pârâţii nu aveau dreptul să o realizeze decât având acordul reclamantelor.

Potrivit art. 68, alin. (1) din legea 8/1886 „ dreptul la adaptarea autdiovizuală este dreptul exclusiv al titularului dreptului de autor asupra unei opere preexistente de a o transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală”.

Conform art. 68, alin. (2) din legea 8/1886 „cesiunea dreptului prevăzut la alin. (1) se poate face numai pe baza unui contract scris între titularul dreptului de autor şi producătorul operei audiovizuale, distinct de contractul de editare”, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol „ prin încheierea contractului de adaptare, titularul dreptului de autor asupra unei opere preexistente transferă unui producător dreptul exclusiv de transformare şi de includere în a operei respective întro operă audiovizuală”

În art. 68, alin. (4) se prevede că ”autorizarea acordată de titularul dreptului de autor asupra operei preexistente trebuie să prevadă expres condițiile producției, difuzării şi proiecției operei audiovizuale”.

Deşi pârâţii ştiau că, în opinia moștenitoarelor dreptului de autor, modul în care s-a modificat scenariul ar fi vulgarizat opera literară, aspect care reiese din sesizările făcute de reclamante, dar şi din acţiunea ce a făcut obiectul Dosarului civil nr. 44206/3/2007, pârâţii nu au oprit producerea filmului conform hotărârii judecătoreşti (ordonanța președințială), nici nu au dorit să reglementeze situația juridică prevăzută de lege şi nici să plătească drepturi de autor.

În art. 11, alin. (2) al Legii 8/1996 se statuează în mod clar că „după moartea autorului, exercitiul drepturilor prevăzute.... se transmite prin moştenire , potrivit legislaţiei civile , pe durată nelimitată”.

Cum reclamantele sunt moştenitoarele scriitorului Radu Tudoran, acestea sunt singurele care aveau dreptul să realizeze o operă derivată sau o operă audiovizuală nouă; în situatia în care nu au făcut acest lucru, acestea erau singurele îndreptăţite să cesioneze drepturile legale asupra operelor scriitorului.

Pentru realizarea cesionării drepturilor de autor, trebuia să se încheie un contract legal de cesiune, contract potrivit căruia reclamantele urmau să primească contravaloarea drepturilor de autor cesionate din creditul acordat de Centrul National al Cinematografiei şi din încasările pentru distribuirea filmului, ori nu s-a întâmplat acest lucru .

Cesiunea drepturilor de autor morale şi materiale se poate face numai în condiţiile respectării prevederilor art. 39-43 din legea 8/1996, ori o astfel de cesiune nu s-a realizat în mod legal între moştenitoarele scriitorului Radu Tudoran şi autorii operei cinematografice, respectiv regizorul, realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului sau producătorul filmului.

Învederăm instanţei aspectul că între Centrul National al Cinematografiei şi SC ARTIS FILM SRL s-a încheiat Contractul nr. 2745/21.12.2006 pentru producerea filmului „Povestea unui secol”, act juridic în care, la art. 5, se menţionează obligația încheierii şi prezentării către CNC a contractelor privind dreptul de autor şi a drepturile conexe prevăzute de Legea 8/1996, dar cu siguranţă că acest lucru nu a fost şi realizat în ce priveşte drepturile reclamantelor şi nu a fost verificat de CNC.

Datorită acestui înscris apreciem că Centrul National al Cinematografiei, SC ARTIS FILM SRL, Popovici Adrian-Mihai și Petrescu Radu-Aneste au calitate procesuală pasivă.

Considerăm că toţi ceilalţi pârâţi au calitate procesuală pasivă deoarece sunt implicati direct în producerea şi distribuirea filmului precum şi în colectarea şi distribuirea veniturilor realizate prin difuzarea filmului.

Arătăm instanţei că suma solicitată, ca și contravaloare a drepturilor de autor, a fost discutată chiar cu pârâţii - SC ARTIS FILM SRL, Popovici Adrian-Mihai şi Petrescu Radu-Aneste şi ar fi făcut obiectul contractului de Cesiune, care nu a fost semnat însă de părţi, datorită neprezentării pârâtului Popovici Adrian Mihai în data stabilită.

Având în vedere situația de fapt şi prevederile Legii 8/1996 privind protecția drepturilor de autor, solicităm instanţei admiterea acţiunii astfel cum a fost formuală şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, Legea 8/1996 , art. 82, art. 112 Cod pr. Civilă.

În suţinerea acţiunii înţelegem să ne folosim de proba cu înscrisuri, proba materială a existenţei filmului (DVD), proba cu interogatoriul pârâţilor, eventual expertize contabile privind realizarea veniturilor obţinute din difuzarea filmului.

Depunem prezenta cerere însoţită de înscrisuri în 7 exemplare, taxa de timbru , timbrul judiciar şi împuternicire avocaţială.

Diana Bubenek-Turconi

-

-

prin avocat

mai 2013

Vezi și : Cel mai scump film din România, „tăiat“ în instanţă

15 aprilie 2008, 21:21 Adevarul

Citeste mai mult: adevarul.ro/news/societate/cel-mai-scump-film-romania-taiat-instanta-1_50abcce37c42d5a663806288/index.html

Un an de la anunţarea retragerii Papei Benedict al XVI-lea (11 februarie 2013)

11 februarie 2014: un an de la anunţarea de către Papa Benedict al XVI-lea a retragerii sale de la conducerea Bisericii Catolice, cu eficacitate efectivă din 28 ale aceleiași luni. Gestul “istoric”, abătut ca un fulger peste Cetatea Vaticanului tocmai în ziua sărbătorii acestuia - 11 februarie, aniversarea Pactelor Laterane - și a apariției Fecioarei la Lourdes, a surprins Biserica Romei la toate nivelurile ierarhice şi a uimit lumea întreagă. A curs multă cerneală, deși analiştii au admis că nu erau pregătiţi să comenteze semnificaţiile multiple ale gestului pontifical, gândit de Papa Ratzinger în felul care îl caracterizează - cu nuanţe multiple şi cercuri concentrice de profunzime.

Grigore al XII-lea, ultimul Pontif demisionar, a renunţat la Scaunul petrin în 1415, în cursul Conciliului de la Costanza. După mai bine de şase secole, nu este de mirare că decizia similară a Papei Benedict al XVI-lea a provocat atâta perplexitate. Comparația cea mai adecvată ar fi aceea cu Pietro Celestino, călugărul ales Pontif la senectute, în iulie 1294; înţelegându-şi propriile limite, în 13 decembrie al aceluiaşi an, venerabilul bătrân şi-a anunţat retragerea, după o intensă luptă interioară. În lectura dată gestului de Papa Paul al VI-lea, acesta a întors pe dos fraza lui Dante, afirmând că virtutea l-a condus pe Pontiful de optzecișicinci de ani către marea şi curajoasa renunţare.

Apropiaţii lui Benedict al XVI-lea, între care fratele său, preotul Georg Ratzinger, precum şi fostul cardinal Secretar de stat, Tarcisio Bertone, au afirmat că erau la curent cu frământările Papei şi cu progresiva coagulare a deciziei, exprimată de-altminteri în mod explicit în cadrul conversaţiilor cu Peter Seewald. Mai precis, cardinalul Bertone a susţinut că era singurul dintre colaboratori care ştia de intenția Papei de a renunţa la conducerea Bisericii cu începere chiar din perioada Crăciunului, dar l-a convins să amâne pentru luna februarie, ca să nu tulbure sărbătoarea dedicată Naşterii Domnului.

Aşa cum prevede Codul de drept canonic, art.332 - §2, decizia a fost luată în mod liber şi având conştiinţa deplină a efectelor asupra situaţiei actuale şi chiar a istoriei de viitor a Bisericii. Papa Benedict al XVI-lea și-a exprimat voința lămurit, în limba latină, pentru a se face înţeles pe întreaga planetă, folosind ocazia Concistoriului ordinar public de la ora 11,00, dedicat martirilor din Otranto ucişi de turci pentru refuzul lor de a trăda credinţa creştină.

După un lung moment de tăcere, pr. Federico Lombardi, director al Sălii de Presă şi purtător de cuvânt al Sfântului Scaun, a comentat emoţionat evenimentul istoric asupra căruia se concentrau mass media mondiale: era vorba de un ultim act de guvernare, important şi unic, în sensul unei mărturii extraordinare “de slujire”, paralel cu o dificilă asumare de responsabilitate, deoarece nu putea fi exclusă apariţia unor disfuncții în sânul Bisericii, referitoare la vidul de conducere a acesteia. Se punea problema convocării în urgenţă a Conclavului, chemat să înfrunte dificultatea alegerii unui nou Pontif într-un interval de timp relativ scurt, pentru a nu prelungi perioada “Scaunului vacant”.

Nu putem aprecia cât au contribuit la această decizie așa-numitul Vatileaks, scandalul provocat de “fuga” de informații și documente secrete din primele luni ale anului 2012. În acest seism intern, care a afectat serios imaginea Vaticanului, la “baza piramidei” a fost implicat valetul personal al Papei, iar „la vârf” unele „eminențe cenușii”, culminând cu Secretarul de stat, cardinalul Tarcisio Bertone, a cărui impunere în funcția de a provocat de la bun început nemulțumiri și lupte oculte. Documentele în cauză au fost de mai multe tipuri și cu relevanță diferită: unele au vizat administrația economică a Guvernatoratului – au apărut în acest sens declarațiile Mons. Viganò - altele se refereau la reglementări juridice şi legislative (problemele legate de Banca Vaticanului/Institutul pentru Operele Religioase, afectată de acuzații de lipsă de transparență și de evaluările Moneyval, care impun mecanisme de control pentru prevenirea reciclării banilor); se adaugă rapoartele și corolarul de speculații privind așa-zise comploturi împotriva vieții Papei. Nu trebuie uitat nici impactul scandalurilor legate de abuzurile de pedofilie săvârșite de unii prelați în deceniile anterioare. Notez în acest sens că în 2005, în cursul meditațiilor dedicate Căii Crucii, cardinalul Ratzinger, Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, s-a exprimat cu severitate asupra „murdăriei” din Biserică – avertisment urmat, după preluarea ministerului petrin, de deschiderea multor dosare ținute până atunci în seif.

A afirma însă că retragerea Papei Benedict al XVI-lea a fost provocată de unul sau altul din motivele enumerate, ori de crizele frecvente de aritmie și de cele câteva accidentele ischemice remisive derivate, ar fi la fel de hazardat. Alăturând însă la mănunchiul acestora vârsta Papei Ratzinger și vulnerabilitatea la vârf a echipei pe care a încercat să și-o construiască, putem înțelege măcar în parte decizia, comparată plastic de cardinalul Angelo Sodano, decanul colegiului cardinalilor și fost Secretar de Stat în vremea pontificatului Sf. Ioan Paul al II-lea, cu “un fulger căzut din senin”.

Buna pregătire interioră a gestului său, precum și cumpănirea riguroasă a factorilor care intrau în joc,
i-au insuflat Papei Benedict al XVI-lea forţa și încrederea necesare pentru a-şi duce intenţiile până la capăt. Alegerea decisă de Conclav i-a confirmat intuiția: Biserica a dovedit încă o dată că are resursele necesare, nu doar în privinţa gestionării organizatorice a marilor evenimente interne, dar poate produce şi lideri extraordinari - e încurajator pentru Biserica faptul că Bergoglio nu a fost singurul candidat care îndeplinea criteriile necesare funcției supreme - capabili să se impună repede și pregnant la nivel mondial.

Un alt aspect care a încins spiritele în săptămânile următoare retragerii pontificale a fost cel al “ineditei coabitări a doi Papi la Vatican”. Și în această privință s-a dovedit că prognozele alarmiste erau departe de o cunoaştere mai profundă a specificului papalității – care este, conform pr. Lombardi, “o slujire şi nu o putere”. Lăsând de-o parte admirabila calitate umană a celor doi Pontifi, când ne raportăm de obicei la dimensiunea puterii, constatăm apariția unor tensiuni speciale când se discută de împărţirea unor privilegii – evident că nu e uşor şi nici simplu să renunţi la prerogativele funcţiei şi să coabitezi cu succesorul. Dacă optica se schimbă însă cu aceea a “slujirii” unei cauze generoase, nu mai pare dificil să cedezi ştafeta altuia, care la rândul său îşi asumă îndatorirea de a duce opera mai departe, în același spirit de dăruire pentru realizarea binelui comun. Tocmai acestă “solidaritate spirituală profundă” a împletit armonios destinele celor doi Pontifi, care și-au trecut unul altuia, cu nobleţe, ștafeta de “slujitor”.

De-a lungul vieţii sale, Papa Benedict al XVI-lea a fost un teolog de caterdră şi “un om al rugăciunii”, iar când vârsta a început să îl apese, a dorit să poată dedica mai mult spaţiu acestei dimensiuni spirituale. Pe de altă parte, deşi Sanctitatea Sa Benedict nu trăieşte o viaţă publică, nici nu s-a închis într-o izolare completă, ci desfăşoară o activitatea normală pentru o persoană vârstnică – lectură, reflecţie, rugăciune, scris, întâlniri cu persoane care îi sunt apropiate.

Între cei doi Papi s-a țesut o relaţie specială, bazată pe încredere și colaborare strânsă; își fac vizite reciproce, cu lungi momente de dialog şi rugăciune împreună; imaginile care îi arată alături, îngenuncheaţi, constituie “un semn frumos şi încurajator, care exprimă continuitatea ministerului petrin în slujirea Bisericii”, după cum comenta pr. Federico Lombardi. Nu poate trece neobservat faptul că în 11 februarie 2014, Papa Francesc a îndemnat credincioşii care îl urmăresc pe Twitter la rugăciune pentru predecesorul său, “persoană de mare curaj şi smerenie”, adăugând că decizia renunţării fusese luată încă de la jumătatea lui 2012 şi îi fusese comunicată de însuşi Benedict al XVI-lea.

Se pune întrebarea dacă Papa Ratzinger, care și-a pregătit cu extraordinară meticulozitate retragerea, atent chiar și față de cel din urmă detaliu, știa în mâinile cui lasă cârma Bisericii Universale? Îndrăznesc să afirm că știa negreșit.

Diana Turconi,

11 februarie 2014

19 martie, sărbătoarea Sfântului Iosif – ziua întronizării Papei Francisc

19 martie este o zi specială, plină de semnificații. Mai întâi se cuvine amintit că e dedicată Patronului Bisericii universale, Sfântul Iosif. Cinstirea publică a tatălui legal al lui Isus a început târziu, prin secolul al IX-lea, dar numai în 1621, Papa Grigore al XV-lea a decretat 19 martie sărbătoare de poruncă, iar Pius al XI-lea l-a declarat pe Iosif Patron al Bisericii universale.

Nu este o coincidență faptul că Papa Francisc a fost întronizat tocmai în 19 martie, ziua onomastică a Papei Benedict al XVI-lea, pe numele său laic Joseph Ratzinger. Retragerea istorică a lui Benedict al XVI-lea și alegerea Papei Francisc, ale cărui personalitate și stil diferă esențial de cele ale predecesorului, au provocat, la nivel planetar, o enormă “explozie de interes” față de Biserica Romei. La aceasta s-a adăugat atracția reprezentată de noul Pontif, care polarizează mase mari de pelerini, catolicii fiind prin tradiție doritori să îl întâlnească pe Șeful Bisericii lor. Astfel, Statul Cetății Vaticanului comunica peste opt milioane de catolici înregistrați oficial la centrul de lângă Bazilica Sfântul Petru, ca pelerini pentru Anul Credinței (2012-2013). Consiliul Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări considera însă că numărul real al participanților la evenimente a fost mult mai mare, întrucât majoritate a pelerinilor nu vine în grupuri organizate, ci prin mijloace proprii și puțini dintre aceștia se înregistrează. La doi ani după alegerea Papei Francisc, numărul participanților la ceremonii și al vizitatorilor în Vatican continuă să se mențină la un nivel de vârf, ceea ce se datorează în mare parte calităților de excelent comunicator ale Papei Francisc, dar și comportamentului său plin de afecțiune și solicitudine față de copii, suferinzi, nevoiași.

În octombrie 2012, Benedict al XVI-lea inaugura Anul Credinței; fără îndoială că decizia sa privind retragerea din 11 februarie – sărbătoarea Statului Cetății Vaticanului și ziua apariției Fecioarei la Lourdes – peste nici patru luni de zile, era deja luată. Alegerea noului Suveran Pontif trebuie privită în acest cadru creat de predecesor, cu acribia care îi caracterizează întreaga opera. Deschis așadar de Papa Ratzinger, Anul Credinței s-a încheiat cu Liturghia din duminica de 24 noiembrie 2013, oficiată de Papa Francisc în Piața Sfântul Petru; au fost prezenți peste 60.000 de pelerini sosiți de pe toate cele cinci continente. În cadrul acestei ceremonii, care a celebrat și sărbătoarea lui Cristos Rege, a fost expusă pentru prima oară în istoria Bisericii Catolice caseta de bronz păstrată în apartamentele pontificale, conținând opt fragmente de oseminte, considerate în mod tradițional ca fiind ale Apostolului Petru. Cu aceeași ocazie, Papa Francisc a făcut publică Exortația apostolică Evangelii gaudium (Bucuria Evangheliei), despre noua evanghelizare, amintind că Cristos „nu bate doar la ușa inimilor, ci și la ușile Bisericilor de toate confesiunile, cerându-le să Îl lase să intre în lume” - un apel decis la unitatea Bisericilor creștine.

Arhiepiscopului José Octavio Ruiz Arenas, Secretar al Consiliului pentru Noua Evanghelizare, preciza atunci că în viziunea inițiatorului său, Papa Benedict al XVI-lea, Anul Credinţei trebuia să exalte “bucuria care vine din acest mare dar”, să provoace o emulație în rândurile catolicilor cu privire la învățăturile de bază ale Bisericii și “să imprime un puternic impuls noii evanghelizări”; într-o perspectivă mai largă, era menit să întărească credința creștină și să încurajeze dialogului ecumenic și interreligios. Proiectul a fost potențat de neașteptata și unica tranziție de la vârful Bisericii Catolice. S-a spus că alegerea Papei Francisc în cadrul Anului Credinței poate fi considerată providențială: “Personalitatea Papei Francisc, apropierea sa, folosirea unui limbaj simplu și profund, dorința sa de a merge și a întâlni oamenii a captivat inimile”, observa Monseniorul Ruiz. Ambii Pontifi au dedicat credinței ceremonii religioase și discursuri menite să explice Crezul, să identifice obstacolele pe care lumea modernă le contrapune credinței și i-au îndemnat pe credincioși să vestească Evanghelia. 
Ambii Pontifi au insistat pe o idee importantă: a fi un creștin autentic nu se reduce la o viață de rugăciuni private, dar este necesară continuarea rugăciunii cu felul în care persoana se raportează la semenii săi și acționează asupra lumii înconjurătoare.

Cei doi Papi au adus stiluri foarte diferite nu doar în abordarea Anului Credinței, ci și în aceea a tuturor problematicilor societății contemporane asupra cărora Biserica este chemată să se pronunțe. Magisteriul Papei Benedict al XVI-lea nu s-a concentrat numai pe denunțarea avortului și a căsătoriilor homosexuale, folosindu-se de celebrarea pro-life din iunie 2012, sau de toate momentele dedicate familiei în toamna aceluiaș an, ci a dorit ca exaltarea Credinței să se constituie într-o mare „exprimare a bucuriei”. Putem bănui că se gândea chiar la sărbătoarea pe care mulțimea i-o va rezerva succesorului său? Aș răspunde afirmativ.
Monsniorul Paul Tighe, Secretarul Consiliului Pontifical pentru Comunicațiile Sociale, sublinia că “alegerea Papei Francisc a dat o nouă vizibilitate învățăturilor de bază ale Bisericii” - adică tocmai ceea ce se dorea de la acest eveniment. Una dintre reușitele „speciale” ale Papei Benedict al XVI-lea a fost aceea de a demonstra, cu argumente filozofice și teologice puternice, cum numai Ratzinger știe să invoce „legitimitatea credinței de a ocupa un loc în dezbaterea publică”. Într-un mod mai simplu și mai pastoral, Papa Francisc a adus în mod real credința în spațiul public, în special prin folosirea eficientă a media – rețelele sociale reflectă “dorința uriașă” a oamenilor de a urmări spusele și acțiunile Papei.

Coordonatorul întregului proiect gândit în mod strategic de Ratzinger, Mons. Rino Fisichella, președinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări, aprecia că roadele spirituale ale Anului Credinței trebuie să se prelungească în timp și să fie de ajutor pentru noua evanghelizare: „Entuziasmul născut din această inițiativă va trebui acum să fie cultivat şi dus la maturizare în fiecare comunitate”. Referindu-se și la Anul Credinței convocat de Papa Paul al VI-lea și celebrat în intervalul 1967- 1968, Mons. Fisichella a evidențiat că legătura dintre cele două evenimente reflectă tocmai continuitatea și marea forță a Bisericii, chemată să transmită valorile credinței din generație în generație.

Recent, Papa Francisc a vorbit televiziunii mexicane despre sentimentul straniu că pontificatul său nu va dura mai mult de patru sau cinci ani – iar doi au și trecut. Mărturisirea Suveranului Pontif a neliniștit și întristat întreaga lume catolică. Papii au intuițiile lor, e bine să-i asculți cu atenția. După învățătura sfintei Tereze de Avila, Patronului Bisericii universale trebuie invocat intens, iar el împlinește întotdeauna dorințele curate care i se adresează. Avem credința că înscăunarea Papei Francisc într-o zi atât de specială îl așează pe Suveranul Pontif sub protecția Sfântului Iosif - aceasta pare să fi fost și intenția Sanctității Sale Benedict.

Diana Turconi, 11 martie 2015

FILMUL PIRAT EVA - POVESTEA UNUI SECOL. RADU TUDORAN PASTIȘAT ÎN MOD DEPLORABIL!

Bucurestiul Cultural, nr. 7/2007

DIANA TURCONI BUBENEK

Film-pirat: Radu Tudoran pastișat în mod deplorabil. Stop filmărilor!

Când Radu Tudoran ne-a încredințat nouă, moștenitorilor drepturilor de autor, gestionarea postumă a operei sale, scriitorul ne-a lăsat-o în grijă ca pe o ființă vie. Cuvintele lui din acea zi de noiembrie 1992, la Spitalul Fundeni - după ce decisese să se supună unei intervenții care avea să il coste viața - alături de dispozițiile testamentare ferme, au avut pentru mine, ucenic inconstant, valoare de lege: opera sa nu putea fi nici completată, nici amputată, nici exploatată; trebuia aparată ferm de jaf și vulgarizare.

Mai bine de 15 ani am reușit să respectăm acel imperativ, exprimat verbal și testamentar. Am refuzat destui editori - mai toți cunoscuți - dar aceștia au înțeles motivele, fără a pretinde explicații. Linia aleasă a fost: mai bine deloc decât în mod nedemn de Radu Tudoran.

Fiind plecată din țară în misiune diplomatică, nu am putut să îi explic decât succint, pe e-mail, doamnei Cornelia Paloș - autoarea unui scenariu inacceptabil după splendidul roman Întoarcerea fiului risipitor - că nu pot admite o operă derivată, precum scenariul realizat de dânsa, care să lezeze profund valoarea celei autentice. Legea îmi și ne conferă din plin acest drept nouă, moștenitorilor, iar etica ni-l impune, pentru apărarea numelui unui mare scriitor român. Așadar, după ce am parcurs paginile trimise de d-na Paloș, am refuzat ferm acea încercare penibilă, care ștergea cu linii groase farmecul inefabil al personajelor și vulgariza întreaga atmosferă degajată de textul original. Opera scriitorului R. Tudoran apărea astfel modificată esențial și sărăcită de valoare estetică chiar și numai în fața eventualilor actori, la rândul lor formatori de opinie: Eva, simbol al feminității pline de grație, era înfățișată ca o îmburghezită, fostă demimondenă de duzină, refugiată în SUA, misteriosul "fiu" se explica în pielea unui spion deplorabil, iar întregul rezulta penibil și neconvingător. Surpriza neagră a fost când, citind zilele trecute presa (Adevărul, 4 septembrie 2007), am aflat cu stupoare că în spatele d-nei Paloș se ascunde Artis film Romania ltd. și regizorul/soț Adrian Popovici (cele două nume apăreau alături pe pagina web de contact a Artis film).

Adrian Popovici realizează - cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei (CNC finanțează, după câte știu, în proporție de 50% producțiile cinematografice) - filmul-pirat Povestea unui secol (în care intenționează să o implice și actori cunoscuți), inspirat de romanul scriitorului Radu Tudoran, Întoarcerea Fiului Risipitor, fără a avea însă un contract cu moștenitorii pentru cesionarea drepturilor de autor și nici acordul nostru pentru realizarea de opere derivate. În lipsa contractului cu moștenitorii drepturilor, scenariul (cel al d-nei Paloș, trecut poate sub alt nume, ca orice piraterie temeinic premeditată) - și implicit filmul în lucru, Povestea unui secol, reprezintă un furt de proprietate intelectuală, fapt pedepsit de lege. Mai mult, conform dispozițiilor în vigoare (OUG nr. 123/2005) drepturile morale asupra operei ne conferă posibilitatea de a pretinde respectarea integrității operei și pe aceea de a ne opune oricărei modificări, în timp ce drepturile patrimoniale ne permit să interzicem realizarea de opere conexe.

Ca atare, am solicitat în scris Artis film Romania ltd./Adrian Popovici/Cornelia Paloș (mail: artisAairpal.ro/04 sept. a.c.), CNC, DACIN SARA și ORDA să opreasca imediat filmările până ce toate chestiunile legale vor fi puse la punct printr-un contract care să prevadă și acordul moștenitorilor asupra realizării de opere conexe (în speță scenariu/film). Până în acest moment nu am primit însă nici un răspuns. Trăiesc cu impresia că rotițele acestui mizerabil furt de bun intelectual au fost bine unse prin cine știe ce demersuri ilegale.

Stimați actori români, doamnă Vanessa Redgrave și alte excelențe, vă rog rămaneți departe de acest jaf cu pretenții de act de cultural!

Vă mulțumesc, vă mulțumim în numele scriitorului Radu Tudoran.

La Mulți Ani, RADU TUDORAN!

RADU TUDORAN LA 100 DE ANI

Într-o dimineață însorită de 8 martie, acum un secol, se năștea în mica localitate Blejoi fiul mezin al familiei Bogza. Astăzi, Nicolae Bogza, care și-a ales ca pseudonim literar numele de Radu Tudoran, ar fi împlinit 100 ani.

Desigur nu puțini sunt cei care şi-l amintesc încă bine: silueta elegantă, mersul suplu, zâmbetul decent, amabilitatea inegalabilă a gesturilor, a glasului. Ceea ce l-a caracterizat cu pregnantă pe scriitor, poate cel mai iubit de public între contemporani – Toate pânzele sus! a cunoscut ecranizări de prestigiu şi zeci de reeditări, iar Intoarcerea fiului risipitor, Oglinda retrovizoare, Acea fată frumoasă, La Nord de noi inşine, Frumoasa adormită, Maria şi Marea au apărut în tiraje de peste 700.000 de exemplare, înghițite de piața cărții în nici două zile - a fost respingerea totală a oricărui compromis într-un timp când compromisul era regula nu doar a reușitei, dar și a supraviețuirii. Și a fost, nu mai putin, munca încrâncenată, zece ore pe zi de trudă peste caietele cu foaie albă velină: se dedica scrisului în asemenea masură încât singur se recunostea locuit de propriile personaje, imaginând dar şi trăindu-le cu frenezie viata, când devastat de nefericirea, când împlinit și înaripat de victoriile acestora. Foștii lui redactori de carte cunosc obsesia scriitorului de a cântări fiecare cuvânt, de a rescrie de nenumărate ori fiecare frază, până ce răsunau cu muzicalitatea pe care numai instrumentul perfect acordat o poate produce – iar Radu Tudoran, violoncelist amator, dar talentat, fusese dăruit cu auz absolut.

De 8 martie scriitorul stătea întotdeauna acasă şi îi întâmpina pe câți doreau să îi facă urările. Se perinda multă lume, unii rămâneau doar câteva minute, alții se opreau să observe, să afle, să se facă văzuți; puținii prieteni apropiați rămâneau până în zori.

În stânga sufrageriei spaţioase, cu ferestre pe tot peretele spre intrarea parcului Cişmigiu, era pusă masa: lumanări colorate, flori, platouri dichisite, pahare umplute. Stăpânul casei avea un simţ acut al detaliului, nimic nu era lăsat la întâmplare, luminile, obiectele și muzica alcătuiau un cadru conceput cu naturalețe și un bun gust desăvârşit. Când valul musafirilor trecători se domolea, menajera Lucica schimba repede faţa de masă, aducea farfurii și tacâmuri pentru fiecare din cei rămași – doar opt locuri. Lumina puternică lăsa loc aplicelor şi lămpilor cu picior, se punea, pentru jumatate de ureche, un disc cu Oda Bucuriei sau Siegfrid. Amfitrionul făcea ocolul mesei şi turna cu mâna lui vin roşu în pahare, ca un omagiu pentru prieteni.

Apoi începeau povestile: 8 martie 1910, Blejoi; cei partu copii și pisoiul Buik tremurau de emoție: din dormitorul mare răzbătea vocea blândă a mamei Alexandrina, împletită cu un scâncet nou, puternic, plin de o nesfârșită uimire. Peste casa familiei Bogza se ridicase o dimineață proaspată, cu iz pregnant de primăvară, deşi vântul încă aspru lăsa intacte petece mari de zăpadă, răspandite pe nesfârșirea câmpiei...

Diana Turconi Bubenek

Publicat in Bucurestiul Cultural,

martie 2010