venerdì 11 dicembre 2015

Ordinul pro Merito Melitense in grad de Cruce cu Coroană


Ordinul cavaleresc pro Merito Melitense
Istituit în 1920, Ordinul cavaleresc pro Merito Melitensi recompensează meritele câștigate printr-o activitate care a conferit onoare și prestigiu Ordinului Suveran Militar de Malta.
Decorațiile pro Merito Melitensi sunt conferite atât prin Decret al Consiliului Suveran cât și prin Motu Proprio al Marelui Maestru al Ordinului de Malta.
Decorațiile Ordinului pro Merito Melitensi sunt :
Comunicarea conferirii Ordinului de către
Marele Cancelar J. P. Mazery
Colanul (se conferă Șefilor de stat)
Crucea
Medalia

Gradele Crucii Ordinului pro Merito Melitensi pentru laici
Pentru Civili - bărbați:
1 – Marea Cruce pro Merito Melitensi – Clasa Specială 
2 – Marea Cruce pro Merito Melitensi 3 – Mare Ofițer pro Merito Melitensi
 4 – Comandor pro Merito Melitensi
 5 – Ofițer pro Merito Melitensi
 6 – Crucea pro Merito Melitensi.
Pentru Doamne:
Ordinul pro Merito Melitense în grad de Cruce cu Coroană conferit
dnei Diana Turconi Bubenek 
1 – Marea Cruce pro Merito Melitensi – Clasa Specială
 2 – Marea Cruce pro Merito Melitensi 3 – Crucea pro Merito Melitensi cu Placă
 4 – Crucea pro Merito Melitensi cu Corona
 5 – Crucea pro Merito Melitensi cu Stemă
 6 – Croce pro Merito Melitensi.

HIV-SIDA o problemă de responsabilitate națională


lunedì 7 dicembre 2015

sabato 5 dicembre 2015

SISTEM SPITALICESC ANACRONIC


SISTEM SPITALICESC ANACRONIC

Cu ocazia infernului de la Colectiv au ieșit la iveală prea multele deficiențe ale sistemul spitalicesc public din România, unele de natură să pună în pericol viaţa oricăruia dintre noi. A tăcea mai departe pe această temă va constitui nu doar o vinovăţie politică intolerabilă, dar aproape o tentativă zilnică la crimă colectivă.

Cauzele care au permis izbucnirea acestui mănunchi de tragedii reunite, care au îndoliat o naţie, au trezit conştiinţa publică adormită ca Albă-ca-Zăpada cu mărul ortăvit în gât, au răsturnat un guvern și au minat grav un sistem clientelar, ar fi în principal două: lipsa de disciplină din spitalele românești și lipsa infrastructurilor adecvate.
Putem cu toţii constata starea improprie a spitalelor publice. Când intri într-un spital românesc (să lasăm de-o parte excepțiile, câteva secţii de excelenţă) te simți ca într-un bazar oriental, gălăgios, aglomerat, sărac, plin de muște, de miasme, de oferte și cereri, de aleator și imprevizibil. Un labirint în care te rătăcești și unde poți pierde ce ai mai scump – viața ta sau, și mai rău, pe a celor dragi. Dincolo de poarta spitalului începi o aventură care te aruncă înapoi către bicisnicii ani de neagră amintire. Pe-atunci s-a construit enorm, ca să se dea de lucru poporului muncitor și au apărut în mai toate orașele importante - Baia Mare, Brăila, Bucureşti, Cluj,  Craiova, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Oradea, Suceava, Timișoara, Tg. Mureş etc - spitale regionale sau județene. Cu aceste structuri de sănătate din anii '70, perimate în raport cu noile necesități și posibilități de investigare, am intrat în secolul 21. 
În Germania, după câteva decenii de folosire, spitalele sunt demolate, deoarece cu timpul germenii intraspitalicești se infiltrează în toată structura, contribuind la creșterea mortalității prin infecțiile pe care le generează. Conform statisticilor OMS, în țările dezvoltate, din 100 de pacienți operați, trei dezvoltă infecții nosocomiale, în timp ce în țările sărace, la 100 de pacienți operați, 25 se îmbolnăvesc de astfel de infecții. 
Refrezentantul OMS pentru România a declarat că „Pe lângă măsurile complexe de supraveghere şi control al acestor infecţii nosocomiale, într-adevăr, ştim clar că o măsură care ajută la reducerea acestora este spălarea mâinilor. Este o măsură esenţială şi de bază. Măsurile mai complexe vizează respectarea normelor şi standardelor pentru igienă, verificarea strictă a instrumentarului medical şi controlul sterilizării”. Până să ajungem să dărâmăm puținele spitale pe care le mai avem și să construim altele noi, să începem așadar prin a instala măcar uși despărțitoare și chiuvete cu dezinfectant pe secții - parte a personalului din spitale trebuie să reînvețe această regulă elementară: spălatul pe mâini!; să limităm accesul public fără halate și protecția încălțămintei și să așternem covoare antiseptice la intrări. Pare o frecție la un picior de lemn - dar nu e chiar așa!

Asistența spitalicească publică din România se bazează prin urmare pe câteva spitale vechi, axate pe anumite specialități - cardiologie, neuro-psihiatrie, obstretică-ginecologie, boli infecțioase etc - și dispersate ca amplasament. Lipsa de interes a autorităților a perpetuat un sistem anacronic și neperformant, a dus la risipirea resurselor umane (anesteziștii, al căror număr e în permanentă scădere) și materiale (echipamente medicale și de laborator, aprovizionare, finanțare, transportul medicalizat) și frânează dezvoltarea medicinei românești, inclusiv prin absența spațiilor necesare învățământului universitar și postuniversitar.

Marile orașe ale lumii beneficiază de spitale zonale, care funcționează într-o clădire unică sau într-un ansamblu de clădiri conectate și care înmănunchiază toate specialitățile, fiind susținute de toate facilitățile administrative și de dotarea pe care se bazează actele medicale performante. O astfel de concepție ușurează tratamentul multidisciplinar în cadrul aceluiași spital, important mai ales în cazul pacienților aflați în stare gravă (boli asociate, arsuri, politraumatisme etc) fără să mai necesite trimiterea bolnavilor de la o structură la alta, ceea ce în cazuri extreme le poate pune viața în primejdie.

Și încă un aspect trist: cu ocazia aderării României la UE, sănătatea populației a lipsit din negocieri - se prevede câte ceva pe la capitolul 2 (recunoașterea reciprocă a diplomelor) și 23 (Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii). Prin comparație, Ungaria s-a concentrat pe modernizarea sistemul public de sănătate și a construit vreo 160 de spitale noi.

Statisticile spun mult: în România un kilometru de autostradă costă cât construirea unui spital!

diana turconi

mercoledì 25 novembre 2015

Radu Tudoran şi culorile istoriei


Radu Tudoran şi culorile istoriei


Deşi poate sǎ parǎ o superficialitate, prima impresie care îmi apare când îl evoc pe Radu Tudoran sunt culorile – o paletǎ care cuprinde toatǎ diversitatea lor şi combinǎ savant complementaritǎţile. Scriitorul nu evolua în dihotomii de alb-negru, nu se disipa în cenuşiuri insipide şi nu exploda în artificii de alb neprihǎnit. Tudoran adora culorile şi se înconjura de ele, alegându-le cu o pricepere înnǎscutǎ, dar şi cu un ochi exigent şi creativ, aşa cum deprinsese de la amicii din tinereţe - Perahim, Iustner, Victor Brauner, Miliţa Pǎtraşcu.

Apartamentul din poarta Cişmigiului, pe Şipotul Fântânilor, te întâmpina cu un glasvand-vitraliu din triunghiuri întrepătrunse de bleu-ocru-vernil-oranj, care încǎlzea şi înnobila atmosfera, pregǎtind privirea pentru vasta întindere de mochetǎ albastru-turcoaz, pe care fotoliile largi şi canapeaua de catifea vârstatǎ mǎrunt, predominant roşu, apǎreau ca nişte insule primitoare, ancorate pe ghiare masive. În faţǎ, dincolo de apele mochetei, sub fereastra care ocupa un perete întreg şi-ţi aducea crengile copacilor lângǎ umǎr, se întindea dunga fermǎ a biroului, în nuanţe de nuc brun, pe care pǎrea cǎ s-a prelins miere topitǎ. Peste tot, vaze şi scrumiere cu linii esenţiale, din ceramicǎ pregnantǎ. În nişa unde lua masa, culorile se linişteau însǎ în bleu-petrol, ecruuri şi argintǎrie, deasupra cǎrora sclipeau cristalele de Boemia ale lampadarului şi aplicelor.

Interiorul casei de la Snagov, proiectatǎ de arhitectul Ricci, era şi mai curajos colorat: la parter, în continuarea întinderii de iarbǎ plinǎ de flori de margarete, pǎpǎdie şi trifoi, te întâmpina roşul-cardinal, verdele şi portocaliul, alǎturate şi alternate cu o mare ştiinţǎ a compoziţiei atmosferei. Sus, fiecare încǎpere etala o dominantǎ proprie - albastrul, spre lac; verdele, spre gradinǎ; ocrul, în spaţiul îngust al cămăruţei din capul scǎrilor, sǎ îl lumineze. Obiectele aveau rolul lor, potrivite anume ca sǎ creeze rapeluri, precum marea amforǎ portocalie, profilatǎ pe cadrul ferestrei care îmbrǎţişa pajiştea, lacul şi perspectiva malurilor.

Tablourile nu fusererǎ alese cu preţiozitatea neavenitului, aşa cǎ aveau forţa sǎ creeze atmosferǎ: trei mari, semnate Perahim, erau, în fapt, reproduceri fotografice înrămate. Prin anii optzeci, scriitorul trimisese autorului prieten originalele, pe care acesta dorise sǎ le recupereze la sfârşit de viaţǎ. Refuzase o recompensǎ materialǎ consistentǎ, cerând doar reproducerile, pentru a nu se despǎrţi de acele imagini care îl însoţiserǎ în toate etapele vieţii şi îmblânziserǎ sordidul feluritelor mansarde cu chirie, unde petrecuse destui ani întunecaţi. Una din acestea era preferata, iar Tudoran se oprea adeseori în dreptul ei: o siluetǎ femininǎ, subţire, cu picioare graţioase de balerinǎ şi pǎrul fluturând în spate, care se prǎbuşea ca o cometǎ într-un neant albastru-cenuşiu. Altele trei, marine de Vlasiu – plaja, cerul, marea, ca nişte dungi orizontale, tǎiate de siluete verticale –, aveau menirea sǎ-i reaminteascǎ, în nesfârşitele ierni ale Epocii, când temperatura din apartamentul bucureştean nu depǎşea douǎ grade peste zero, elementele esenţiale ale peisajului care reprezenta paradisul sǎu de elecţie. Mai erau însǎ expuse şi alte feluri de imagini: o placǎ de faianţǎ pe care lǎsase sǎ ardǎ, într-o ocazie fericitǎ, mai multe lumânǎri felurit colorate, iar ceara topitǎ crease o suprapunere interesantǎ de cercuri întrepǎtrunse. La baza scǎrii de lemn de la Snagov, te întâmpina un şir de fotografii în sepia – câteva instantanee cu un mǎgar hazliu, de a cǎrui expresivitate scriitorul nu înceta sǎ se uimeascǎ. Fǎrǎ sǎ teamǎ alǎturarea, rampa fusese însoţitǎ de patru schiţe semnate Medrea, nuduri mici, severe, în rame albe. Sensibilitatea scriitorului pusese împreunǎ toate acestea, iar pentru oaspete rezultatul se constituia într-un parcurs neobişnuit, foarte incitant, prelungit în mod inspirat în planul grǎdinii, cu dominante de verde şi albastru.

Dar nu doar interiorul pe care Tudoran îl crea în jurul lui impresiona retina. Mi-l amintesc pe scriitor, întâmpi­nându-şi prietenii în dimineţi de varǎ sau în dupǎ-amieze de vizitǎ, iarna: într-un timp al cenuşiilor absolute, el apărea în cǎmǎşi galbene, portocalii, verde acid sau în pulovǎre albastru-apǎ, ocru, uneori câte un polo vieux-rose sau un Lacoste alb. Peste haina cafenie purta câte un fular albastru electric sau roşu intens. Cǎmǎşile erau comandate la croitor şi executate dupǎ un model riguros: din bumbac sau in, cu mânecǎ lungǎ și largi cât trebuie, ca sǎ fie rǎcoroase vara; depǎşeau generos încheietura femuralǎ şi se terminau cu buzunare mari, iar reverul scurt le dădea o tentǎ de severitate. Le purta uşor scrobite şi arǎta întotdeauna proaspǎt, neatins de caniculǎ; când urca dinspre lac spre casǎ şi vântul se agǎţa în pânzele acelea cu linii decise, pǎrea cu adevǎrat catargul unei fregate svelte, care pǎrǎsise apa şi înainta fǎrǎ greutate peste iarba neliniştitǎ a grǎdinii.

Parcǎ în contrast cu aceste impresii vizuale pregnante, rostirea şi comportamentul scriitorului erau de o extraordinarǎ delicateţe, cumpǎnite, astfel încât deveniserǎ armonioase ca o melodie; în ele culorile se topiserǎ într-o paletǎ nesfârşitǎ de nuanţe, dar discreţia acelui adaggio ştia sǎ se impunǎ imediat asistenţei, comunicând, deopotrivǎ, forţǎ şi profunzime. Deşi alese şi rostite cu grijǎ, parcǎ ar fi aşezat cǎrţi preţioase în rafturile unei biblioteci, cuvintele constituiau pentru Tudoran o religie personalǎ, care nu profesa întotdeauna blândeţea, ci, mai degrabǎ, cǎuta cu pasiune dreptatea.

Radu Tudoran era fundamental un justiţiar, dar nu un Robespierre obtuz şi neiertǎtor, ci un spirit înalt, un clarvǎzǎtor a cǎrui privire iniţiatǎ ştia sǎ distingǎ amǎnuntul, sǎ interpreteze şi sǎ despartǎ fǎrǎ greş apele. Strǎbǎtuse opt decenii de istorie încrâncenatǎ, care îi mutilaserǎ destinul personal laolaltǎ cu acela al neamului, iar gândirea lui superioarǎ desfǎcuse în fâşii infinitezimale evenimentele, extrǎgând substanţa lor adevǎratǎ – întunericul, noroiul, oroarea, câteodatǎ şi o fǎrâmǎ rǎtǎcitǎ de iubire, o licǎrire de umanitate. Compromisul îi era complet strǎin, oda şi madrigalul oportunistului nu i-au murdǎrit niciodatǎ peniţa, mǎcar cu un rând.

Când era vorba de cuvântul scris, lucrurile deveneau grave şi complicate: Tudoran a scris mult, dar cu un efort greu de imaginat – în cele opt-zece ore de trudǎ cotidianǎ peste caietele cu foaie velinǎ, reuşea sǎ aştearnǎ cel mult nouǎ pagini; dupǎ ce le recitea, seara, pǎstra din acestea maximum douǎ sau trei şi era mulţumit, considera cǎ avusese o zi bunǎ. Când nu pǎstra nimic, spunea cǎ nu îşi merită pâinea; în acele seri era înnegurat şi plin de tensiune, supǎrat şi îndoindu-se amarnic de el însuşi.

Viaţa pentru Radu Tudoran nu avea sens fǎrǎ putinţa de a scrie. Şi totuşi, muşcând din propria fiinţǎ ca un zeu singuratic, a renunţat în plin avânt la o carierǎ care promitea totul şi, timp de zece ani lungi, nesfârşiţi, nu a scris nimic, pentru a nu lǎsa deschisǎ posibilitatea vreunei manipulǎri. A fost un timp al disperǎrii absolute, al descinderii în infern; l-am auzit afirmând de câteva ori, fǎrǎ emfazǎ, cǎ un deceniu de tǎcere impusǎ, la vârsta creaţiei mature, echivaleazǎ cu un secol de recluziune în cea mai neagrǎ celulǎ de izolare. S-a întors spre lume într-un târziu, printr-o evadare virtualǎ din lagǎrul totalitar, pe puntea corǎbiei Speranţa – s-a întors Cu toate pânzele sus! şi spatele drept. Ceea ce, mai târziu, nu a putut totuşi sǎ punǎ în scris i-a otrǎvit sângele cu furii adânci, pe care puţini le bǎnuiau rǎscolindu-l sub atitudinea aceea perfect educatǎ. Deşi în aparenţǎ atât de stǎpânit, sufletul lui era incandescent şi fǎurit pentru zboruri acute, fǎrǎ teamǎ de riscul marilor abisuri, câtǎ vreme acestea nu însemnau prăbuşiri morale. Înţelegea cu fiecare fibrǎ excesul şi nemǎsura artei – iubea delirul paletei lui Van Gogh şi pe cel al barocului catalan, se extazia admirând verticala nebuniei iberice, care îl leagǎ pe Goya de Gaudi.

Suflet de navigator, Tudoran a ridicat drapelul culorilor izbǎvitoare, topite în cuvântul scris: a fǎurit din el corǎbii, a construit ziduri, a înălţat curcubee; s-a înconjurat şi s-a acoperit de cuvinte ca de o platoşǎ de nestrǎpuns. Nu îl agitau frustrǎri personale, ci neputinţa de a se face dreptate acelora care se stinseserǎ cu mâna întinsǎ zadarnic dupǎ ea. A rǎmas pânǎ la sfârşitul vieţii rǎnit de marile trǎdǎri ale istoriei: pentru el, epoca abia trecutǎ, cât şi cea prezentǎ nu aveau culori, erau doar o zăpadǎ batjocoritǎ. Dupǎ un prim entuziasm inocent, asistase plin de nedumeriri şi oprobiu la momentul numit generic revoluţie – o nouǎ victorie neînaripatǎ, care se tǎvǎlise peste multe trupuri tinere, zdrobindu-le nemilos; urmase un diluviu tulbure, prielnic pentru ştergerea urmelor şi încă, braconajul fǎrǎ limite.

Scriitorul s-a stins într-o zi sumbrǎ de 19 noiembrie, ucis de o ultimǎ nimicnicie: o mânǎ nepriceputǎ, care şi-a trǎdat menirea. Bǎtea un vânt rece şi umed, pe trotuare se scurgea o zloatǎ subţire, lipicioasǎ; ninsese puţin, plouase puţin, noroiul ieşise peste tot din rigole.

Minutele treceau numǎrate riguros de monitorul cardiac; lupta inimii puternice continua cu opintiri, dar respiraţia era de-acum rarǎ şi ezitantǎ. Pe sticla ferestrei de la etajul şase, picǎturile de ploaie care se scurgeau dese pǎreau lacrimi de înger. Doctoriţa epuizase toate manevrele: a deschis braţele, a neputinţǎ. Eram singure; nu puteam rosti nicio vorbǎ, nu era nimic de comentat. Am aprins o lumânare. Deodatǎ, încǎperea micǎ de spital a fost tǎiatǎ în lung de o razǎ subţire, dar puternicǎ de soare, venitǎ de nu se ştie unde şi opritǎ acolo. În lumina aceea neaşteptatǎ, inima lui a amuţit de uimire: scriitorul s-a stins lin, cu un fel de grabǎ. Raza s-a întors imediat de unde venise, ca o albinǎ spre stup, îngreunatǎ de polenul adunat sub aripi. Era ora unsprezece dimineaţa.

Diana Turconi

ORASUL SILUETELOR DE FUM II



Bucurestiul Cultural | Editie scrisa

22.03.2006
Bucurestiul Cultural, nr. 3/2006

​Bucureștiul Cultural, nr. 3/2006

Diana Turconi

Dedicație scrisă de Geo Bogza
pentru Diana Turconi
Zilele din urmă m-au urmărit, ca un laitmotiv, nişte versuri de Matei Vişniec pe care Florin Mugur obişnuia să mi le recite uneori, cu o anumită expresie a obrazului, de parcă mi-ar fi făcut o confesiune foarte personală. Erau după-amieze când Iulia dormea, răpusă de dializă, iar Mugur simţea nevoia să privească lumea din altă perspectivă decât cea a adultului cu tâmplele cărunte. Imi arăta treptele de la intrarea unui bloc, ale vreunei case, uite la treapta asta cea mai de jos, crescută chiar din asfalt, e atât de modestă încât nu o observă absolut nimeni - o ştergea bine cu batista, se aşeza cu multe dificultăţi, din pricina şoldului. Surâdea, părea de-a dreptul încântat, dacă stai aici devii deodată invizibil, spune drept, mă mai vezi? – şi mă invita, cu un gest hotărât, să iau loc lângă el.

Într-adevăr, trecătorii se perindau prin dreptul nostru, unii zgomotoşi, alţii tăcuţi, grăbiţi sau preocupaţi, nici unul nu îşi întorcea privirile să ne cerceteze, părea că n-am fi fost acolo, ghemuiţi cu genunchii aduşi sub bărbie şi câinele Fix lungit cuminte între noi. Asta e înălţimea de la care privesc copiii lumea din jur, constata Mugur, arătând cu mâna lui tremurătoare şi elegantă oameni, maşini, prăvălii, copaci. De-aici, de jos, înţelegi mai bine vârsta a toate, uite rugina de sub aripa maşinilor lustruite, scorburile ascunse care opresc fluxul  sevei către ramuri, muşchii căzuţi ai obrăjorilor ăştia fardaţi cu grijă, guşa dublă dar şi glezna sprintenă, sânul care saltă. Simţi mirosul candid al pământului după ploaie, exhalaţiile  asfaltului copt sub caniculă, acreala transpiraţiei sau parfumul discret al domniţelor în floare... Cam tot de la înălţimea asta privesc lumea şi câinii oraşului –oh, nu-i vorba de Fix, stârpitura mea aurie, ci de aceia serioşi, înţelepţi, care ştiu să străbată bulevardele cu sute de maşini, viscolele negre, ostilitatea agresivă a mahalalelor. Ii auzi? – începea să recite cu glas abia şoptit: „Pe străzile oraşului, câinele oraşului /mă latră încet/ de ce latri la mine, îl întreb/sînt singur, îmi răspunde şi mă cuprinde frica// să mergem să bem o bere/ îi răspund/el rîde, îmi spune, eşti nebun?/ce o să zică oraşul cînd ai să bei bere/ cu cîinele oraşului?// eu mă înfurii şi strig: nu-mi pasă,/ aşa să ştii, nu-mi pasă de oraşul tău,/ îl detest, îl urăsc, sînt gata să-l arunc în aer/ de ce strigi la mine, mă întreabă/ cîinele oraşului aproape plîngînd//sînt singur, îi răspund/şi mă cuprinde frica...”. 
Mugur îşi strângea umerii de parcă i-ar fi fost într-adevăr frică sau frig, căldura după-amiezelor de vară îi umezea fruntea, dar când se sprijinea uşor de mine ca să se ridice, îi simţeam pe umăr degetele îngheţate. Făcea primii paşi cu dificultate, şovăind; încet îşi regăsea ritmul, şchiopăta tot mai puţin pregnant, curând înainta cu acea mişcare rotunjită, de barcă dansând sus-jos pe valuri. De oriunde am fi fost ne îndreptam, în încheierea plimbării noastre, către Dealul Mitropoliei - pentru poet, acolo era epicentrul oraşului. Urca dealul cu privirea dusă aiurea, părea că nu observă zborul porumbeilor, al mierlelor, strălucirea culorilor exaltată de  soarele în asfinţit. Câinii străzii îl lătrau pe Fix, moderat, ca pe un cunoscut; Mugur îi privea numai cu coada ochiului, ăştia-s cei nou-veniţi, mi-a spus într-un rând, ceilalţi erau prietenii mei... Cu vreo doi ani în urmă, într-o dimineaţă, i-am găsit dormind risipiţi pe Deal, care încotro – cel alb, cel urât dar simpatic, cel rău, căţeaua trandafirie, javrele tărcate şi vreo trei pisici. I-am chemat la oase de pui, ca de obicei, dar nu şi-au mai ciulit urechile, n-au tresărit. Trecuse cineva cu chiftele sau cu bomboane otrăvite şi făcuse ordine, înţelegi. Răsucită pe-o parte, cu botul în sus, cu o labă sub urechea rotunjită graţios, căţeaua trandafirie părea că surâde; avea vârful limbii albastru...
                                                           
                                                                *          *
                                                                       *
Nu departe de Bucureşti, în dreptul celor două porţi în unghi drept, se afla un petec nu prea mare de porumbişte răcoroasă. Era locul unde, în unele seri de august, Geo Bogza ne chema să facem un foc de tabără, cu ştiuleţi copţi pe jar şi ceai de iasomie cu zahăr candel şi rom. Când flăcările se înălţau, Radu Tudoran devenea foarte tăcut, obrazul i se înăsprea, ochii îi scăpărau cu un fel de neînduplecare – ştiam că îşi aminteşte tragedia acelei nopţi de demult, când încercase, cu şase tovarăşi, să evadeze de sub plasa roşie care căzuse ca un blestem peste pământurile noastre. Stăteau ascunşi pe o navă, aşteptau semnalul convenit; undeva, pe chei, cineva aprinsese un foc - şi deodată oameni mulți, lătrături, urlete, agenţi, soldaţi: era vorba de o trădare, i-au găsit şi i-au ridicat pe toţi; ultima imagine a fost focul arzând vesel pe chei. Tovarăşii aveau zilele numărate. Printr-un şir de întâmplări, Radu Tudoran a scăpat de temniţă, dar în revista Orizont - numărul din septembrie/octombrie ’44, sub titlul sinistru de „Morţi la 23 august 1944” , era publicată o listă a celor condamnaţi moral, fără apel: C.tin Virgil Gheorghiu, Păstorel Teodoreanu, Radu Gyr, Ion Vinea, Radu Tudoran, C.tin Rădulescu Motru, C.tin Noica, Pamfil Seicaru şi alţii. Peste numele şi vieţile acestora avea să cadă o cortină întunecată, iar paginile semnate de ei urmau să fie smulse din rafturile bibliotecilor şi aruncate în foc.


În preajma aceloraşi flăcări, panamaua albă a lui Geo Bogza aduna lumina şi devenea fosforescentă, părea că o aură îi înconjura chipul colţuros, care se îmblânzea, apoi întinerea clipă după clipă, până când din fotoliul de rafie se ridica silueta unui tânăr deşitat, şui şi neliniştit, îmbrăcat în pantaloni vânătoreşti, cu o cămaşă deschisă la piept şi în picioare cu nişte bocanci enormi, care îl ajutau, desigur, să rămână ancorat de pământ.
Ne arăta cu degetul, acuzator: am douăzecişi trei de ani şi sînt încă un fără căpătâi! Locuiesc la Buştenari, cu mama, frate-meu Buik, pe care nu-l prea văd, pisicile şi câinele Cheng; ne descurcăm destul de bine, Lenuţa şi Alexandru ne trimit în fiecare lună ceva bani. Adevărul e că eu  nu sînt în stare să depun nici o muncă, să îmi construiesc vreo situaţie sau măcar perspectiva ei, tot ce pot face, până la arderea fiinţei mele interioare, este să scriu, atât. E în mine o sete extraordinară de viaţă nefalsificată, dublată de o răzvrătire grozavă, un refuz dramatic de a mă dărui cuiva, de a mă înregimenta în banal. Nu vreau să devin un îmbuibat cu bunuri, nu pot face asta nici măcar pentru Magdalena… Ea a înţeles neputinţa mea şi mi-a spus că s-a resemnat, va respecta dorinţa familiei, va cânta la pian, se va căsători cu un  burghez onorabil şi va face câţiva copii - îşi apăsa mâinile pe piept, cu disperare, mă temeam să nu îşi smulgă inima şi s-o arunce acolo, în flăcările jucăuşe. Brusc a apucat un ştiulete şi a început să înfulece cu o poftă terribilă, nu am mâncat nimic de luni 17 august 1931, când m-au chemat la parchet dis de dimineaţă, unde, la serviciul de identificare mi s-au luat amprentele, voi fi probabil condamnat pentru nişte poezii din Poemul Invectivă; când mi-au dat drumul, am rătăcit vreo două ore prin oraşul cenuşiu, duşmănos, apoi m-am întâlnit cu tot grupul la Lăptărie la Maxy – Saşa Pană, Roll, Virgil Gheorghiu, Brunea, Edy, Călugăru - s-a vorbit de caietele lui Urmuz şi de suspendarea revistei, am înţeles că mişcarea de la „Unu” stă să se destrame. Disperat, m-am dus la Voronca şi am plâns faţă de el pentru falimentul acelui crez, pe urmă am hoinărit pe cheiul Dîmboviţei şi la Soşea; a început ploaia, m-am întors, eram ca nebun, am intrat în vreo cinci hotele, am rezervat camere pentru mine însumi şi mi-am lăsat tot felul de  mesaje la recepţie, în fine, m-am adăpostit în Gară, am dormit acolo vreo trei ore, pâna ne-au dat afară că se făcea curăţenie; m-am dus spre podul Elefterie, unde este banca pe care obişnuiesc să stau şi să scriu; bătea vântul şi încă mai burniţa, totuşi am scris alte câteva bucăţi noi pentru Poemul Invectivă, apoi, împreună cu Voronca, am rătăcit  prin Cişmigiu, descompuşi, unde l-am întâlnit întâmplător şi pe Aderca. După-amiază m-am  dus la tipografie, să văd cum se culegeau caietele  Urmuz şi iar pe chei, apoi la Saşa, dar cheia nu era la locul obişnuit de pe fereastră şi nu am putut intra, aşa încât…iată-mă aici! A mai înhăţat un ştiulete, a dat pe gât o cană cu ceai, apoi a recitat ceva extraordinar, suna cam aşa: Totul mă chinuia atunci, faptul că aveam/ zece degete, în loc de o sută; sau mai/bine unul singur, putând să se prefacă în fulger/ că trebuia să merg pe pământ, în loc să sbor;/ sau mai bine să fi fost într-o mie de locuri deodată;/ totul mă chinuia atunci, dragostea dintre/ bărbaţi şi femei, pe care eu aş fi vrut-o/ altfel, o întâmplare supranaturală,/ la care să participe oceanele, cu vastitatea lor/ desnădăjduit eram, şi plin de o cumplită revoltă…

22.03.2006


ORAȘUL SILUETELOR DE FUM I



Bucurestiul Cultural | Editie scrisa 18.01.2006
Bucurestiul Cultural, nr 1/2006


articol de Diana Turconi

De la N. Iorga la P. Zarifopol, de la H. Stahl la G.M. Cantacuzino, Al.Tzigara Samurcaș, C. Sfințescu sau G. Călinescu, nenumărate pagini de studiu dedicat, de proză fermecătoare, de observații pline de spirit, de bun simț și de bun gust au fost dedicate Bucureștilor. Privit când ca o mahala întristătoare, când uluindu-ne cu nodul la cravată și aerul monden de „micul Paris”, orașul ne cheamă și ne respinge, ne înduioșează și în același timp îl detestăm temeinic; îl căutăm febril prin albume și pliante, dar fugim de el imediat ce putem, cât de departe – iar de acolo ne este dor de el, cu o duioșie în care se împletește, pervers, un mic frison masochist.


Insidios, cum numai ireparabilul știe să se statornicească, Bucureștii au devenit pentru mine un „oraș imaginar”, spațiu al impalpabilului, legat de prezența unor oameni extraordinari, pe care abia indrăznesc să îi numesc prieteni, astăzi topiți în siluete înalte de lumină. Străbăteam împreună, până nu chiar demult, străzile sufocate de beznă, zăpezile tăcute și noroaiele din rigole, mângâiam câinii maidanelor sau înfruntam agresivitățile colorate, de târg balcanic. Prezența lor preschimba realitatea cenușie într-un alt București, plin de haz și de sens, unde băteau clopotele, se întâmplau expoziții și concerte, se vorbea mult despre cărți, teatrele te îmbinau cu moliciunea fotoliilor de catifea roșie, castanii reînfloreau zăpăciți sub soarele de octombrie.

Iată-l acolo, la poalele Dealului Mitropoliei, pe Florin Mugur, poet și redactor de carte, care în anii premergători lui ’90 adăuga semnăturii lui, ca o distincție de onoare, „poet evreu”. Plimbarea noastră pornea întotdeauna din fața blocului de pe strada Bibescu Vodă, unde, la etajul trei, Iulia, tot mai devastată de lungile ore de dializă, flutura mâna și îmi striga „obligă-i să se plimbe, s-au lenevit de tot!”. Erau primăveri ploioase și toamne reci, pe străzile pustii răsunau doar pașii noștri și fâsâitul lăbuțelor câinelui Fix, tekelul auriu, ale cărui unghii crescuseră prea lungi și zgâriau ușor asfaltul; Mitropolia năpădită de corbi își apleca fruntea, întristată și rușinată de bisericile care cădeau una după alta sub buldozăre, puii de rromi, în picioarele goale, lipăiau după noi, vreo Dacia ciupită de rugină ne împroșca până la urechi. Mugur mergea cu bărbia în piept, de câțiva ani nu mai întreținea nicio relație cu orașul. Îmi pomenise odată despre acel moment de ruptură definitivă - se afla la redacția „Cărții Românești” și aștepta în fața ferestrei, lângă ibricul aburind, așa încât asistase neputincios ca într-un coșmar la momentul când o mașină țâșnită din senin i-a culcat la pământ tatăl vârstnic, care se grăbea către cafeaua veritabilă, primită prin pachet. In sinea lui considera orașul nimic alta decât un martor nepăsător al calvarului zilnic al tuturor, inclusiv al lui, care la cinci dimineața, vară-iarnă, o însoțea pe Iulia la spital, pentru ședința de dializă. O aducea înapoi aproape stinsă, dar tandră, se țineau de mână în salvarea delabrată care o zdruncina insuportabil și toate în jur deveneau dușmănoase, soarele, ploaia, claxonul mașinilor, zarva florăreselor și a copiilor, indiferența oamenilor, succesiunea anotimpurilor, viața. Niciodată vesel, elementul natural al lui Mugur părea să fie tristețea, dar și-o exprima cu un spirit jucăuș și autoironic, sunt cauza și efectul, pactizez cu deopotrivă cu schingiuitul și cu schingiuitorul, sindromul Stockholm se numește, nu-i așa? Pășea rar, cu șchiopătatul acela pronunțat, pe care îl rotunjea elegant din șold, ca o mișcare de dans, încât devenea aproape un răsfăț. Barba roșcată, înspicată cu alb, pieptănată cu grijă mai ales în zilele lui cele mai proaste, aduna picurii de ploaie ca pe ciorchi de mărgele mărunte. Nu eram de capul nostru, tekelul Fix ne însoțea tacticos, era singura pată însorită în cenușiul din jur. Avea un nărav prost, rămânea leneș în urmă, iar Mugur, după ce tovarășul îi fusese desprins pe furiș din lesă și îl regăsise în Obor, scos la mezat, era riguros în a-l ține sub observație. Căutam micile spații verzi, Fix scurma viguros cu labele scurte iarba năclăită de noroi, se repezea prin băltoace după pisici și porumbei, sau dispărea pe sub frunzișul prăfuit al gardurilor vii. Priveam cu îngăduință la toate năzbâtiile acelea, de parcă aș fi știut că nu peste mulți ani avea să rămână orfan și să devină un membru al familiei mele. Mugur se răstea la el, uite în ce hal te-ai murdărit, măgarule, iarăși o să se supere Iulia pe noi, of, nici un câine să nu arunci pe străzile astea noroite. De fapt, măgarul care mestecă foi de hârtie în groapa de gunoi a Europei sunt chiar eu, Dianușka, am scris versurile alea pentru mine însumi…
*
Radu Tudoran avea o cu totul altă relație cu orașul. Spirit neliniștit, curios și pătrunzător, era mereu în căutare de imagini, de întâmplări, de oameni și trăiri. Privindu-l cum străbătea cartierele și parcurile, înalt, suplu și agil, parcă adulmecând trasee, nu puteai să nu te gândești la acei ogari nobili, care descifrează imediat pădurea și descoperă fără greș urma vânatului. Era la curent cu tot ce se construia sau se distrugea, Colentina, Rahova, Titanul sau Dămăroaia, până la cartierele cele mai imunde, nu aveau secrete pentru el, știa să îți spună cu precizie ce mutilări au mai fost aplicate orașului, câți metri a fost deplasată cutare biserică, pentru a fi sufocată cu impietate între blocuri, ce orori se ridică sau pentru care tezaur de arhitectură
s-a mai pronunțat o condamnare, câte straturi cu verze au fost semănate în Herăstrău, câte ornamente impudice au mai apărut în fântânile din centrul civic. Tot el știa, ca nimeni altul, câte conștiințe s-au mai pervertit, cine și-a pus poalele în cap, care frunte s-a plecat nu de teama sabiei, dar ca să capete ciolanul. In peregrinările lui avea puncte de popas precise, vizita cu regularitate o seamă de familii din medii felurite, de unde își culegea informațiile. Nu disprețuia părerea oamenilor simpli, avea un dialog cald cu taximetriștii, dar și cu țăranii veniți de la marginea orașului sau mai de departe, cărora le deschidea bucuros ușa. Venea în vizită la noi acasă sâmbăta sau duminica. Îl lega de tata o prietenie afectuoasă, veche de multe decenii, verificată în clipe de mare cumpănă pentru amândoi. Se considerau niște supraviețuitori și acest sentiment îi înfrățea ca un grad de rudenie. Nu prea știu despre ce vorbeau, am prins de câteva ori frânturi de dialog, își aminteau de prieteni comuni, înghițiți de teroarea anilor ’50, sau convertiți la colaborare; alteori dezbăteau teme de urbanism, îi pasiona acest subiect. Când străbăteam împreună orașul, lui Radu Tudoran îi păcea să se oprească, să-mi arate, să comenteze: în trecut, Bucureștii reușiseră să se salte peste smârcuri, maidane și birturi mizere, de Bărăgan; au fost gândite cartiere organizate pe specific, cel al oficiilor de pe lângă Palatul Domnesc, lipscanii, gabrovenii, cartierul calicilor - astăzi Calea Rahovei...Existau destule case frumoase, dar bunul gust nu s-a manifestat pe-aici în mod pregnant, era un amestec eclectic de boierie și mahala. Uite casele în stil occidental, ridicate de cei cu bani – unele frumoase, altele greoaie, coloane voinice, fără suplețe, capiteluri de zidărie ieftină, ferestre mici, încăperile rămâneau întotdeauna într-o penumbră umedă. Iată-le pe astealalte, case cenușii, de oameni mai nevoiași, în așa-zisul stil săsesc, cu dormitorul împins în praful străzii și sufrageria în partea cealaltă, spre cotețele din fundul curții. Fiecare a construit cum a vrut și unde a vrut, Bucureștii nu au avut niciodată un caracter unitar; câte un om de cultură sau câte un primar priceput, mai îndreptau, mai salvau ceva; astăzi însă orașul a ajuns o jucărie jalnică, desfăcută în bucăți de un copil cu minte puțină...

                                                             *
Începând cu octombrie, când printre constelații reapărea Orion, în perimetrul parcului mic din fața Ateneului, puteai să îl întâlnești, aproape zilnic, pe Geo Bogza: profilul de șoim, deasupra unei siluete neobișnuit de alungită, înfășurată într-un palton negru, pe care nu îl dezbrăca până spre sfârșitul lui mai; bastonul înalt – sau bățul de schi, după care trecătorii întorceau nedumeriți capul. Bogza rostea cuvintele puternic și rar, glasul acela ca o bătaie de clopot: statuia lui Eminescu, profilată pe albul proaspăt al coloanelor din spatele ei – atât mi-a mai rămas, față cu năvala hâdului. Acești ultimi ani ai mei nu înseamnă decât intervalul dintre coroanele de flori pe care i le aduc, de 15 ianuarie. In tinerețea noastră, am locuit împreună cu Bunty nu departe de-aici, într-o mansardă insalubră, unde te sufocai de căldură sau degerai de frig. In serile de vară, când tocurile înalte ale cochetelor cu taioare Dior se afundau în asfaltul înmuiat, simțeai pe obraz respirația orașului: efluvii de salcâm, tei, iasomie. Bucureștii - altminteri o aglomerare de case alăturate fără noimă, cu periferii centrale, de oraș țigănesc, ceea ce e mult mai rău decât un sat de gospodari – devenea, începând cu jumătatea lui aprilie, o grădină nesfârșită, cu lacuri, mari spații verzi, mulțime de curți pline de zarzări și minuscule insule înflorite la fiecare cot de stradă. Despre acel București, fără monumente impunătoare, dar cu zeci de clădiri, unele remarcabile, văruite într-un alb proaspăt, vorbea plin de tandrețe George Călinescu. Când li s-a dat liber blockhausurilor să strivească iarba și florile, respirația orașului a devenit otrăvită, Bucureștii au prins să moară. De ce ne-am permis silnicia asta? Se invocă modernizarea, se invocă și vorba unui om de spirit, că la porțile Orientului totul este posibil. Eu am scris că vorba aceea îmi repugnă. Port în mine porți aspre, de uriași de la miazănoapte – dar în lemnul lor stau săpate adânc simboluri solare. În pofida urâțeniei și a murdăriei lui, nu mă lepăd de București. Spuneam că Dimitrie Cantemir a trăit pe când nimeni nu bănuia că pe meleagurile noastre se va naște Mihai Eminescu – și totuși nu s-a rușinat să fie român...

martedì 24 novembre 2015

GEO BOGZA LA ȘAPTESPREZECE ANI



Motto: “iconoclast şi tot mai plin de revoltă, am să mor de şaptesprezece ani”

Era vară coaptă la Snagov. Pe la sapte seara, când dogoarea se mai împrăştia, vedeam panamaua albă plutind pe deasupra gardului, apoi auzeam poarta. Geo Bogza ocolea încet colţul casei şi se aseza cu unele ezitări în scaunul pliant bine înţepenit, plasat cum ceruse, chiar sub mesteceni. Il lăsam singur o vreme, ştiam că îi plăcea să converseze cu ei, fără martori.
Mă reîntorceam lângă Bogza când soarele atingea linia stufului şi lumina căpăta consistenţa de aramă. Acum avea obrazul odihnit şi ochii jucăuşi. Da, mestecenii îi vorbiseră despre ce ştiau ei mai bine; le surâdea: îngerii mei... Ştiam că fusese o convorbire privată, nu doream să aflu ce îşi spuseseră; luam totul în serios, nu îl consideram pe Bogza un năstruşnic, nici nu bănuiam că ar fi avut intenția să stârnească uimire. Mă aşezam în iarbă, câţiva paşi mai departe. Tăceam în bună înţelegere, erau răstimpuri de pace deplină, se auzeau doar greierii şi undeva, departe, chemarea tot mai rară a cucului.
Bogza avea un auz excelent, fiecare sunet însemna pentru el un mesaj pe care ştia să îl culeagă şi să îl descifreze: mişcarea crengilor, țipătul bufniței, paginile întoarse, mâna trecută prin păr, orice. Era o preocupare şi o pasiune care îl ţineau mereu atent, făcându-l să semene cu o mare pasăre de pradă. De la o vreme începuse să folosească tot mai des lupa la citit, dar privirea lui nu îşi pierduse intensitatea și nici forţa de a percepe imaginile sub mii de faţete, ca ochiul albinei, sau de a desface lumea în bucăţi pe care le răsucea pe toate părţile, ca pe cuburi. Îi surprindeam uneori o urmă de zâmbet în colțul gurii, altceva decât fragila blândeţe a bunicilor, deşi bunătatea nu îi lipsea deloc: era un mic rictus fin și oarecum distant, o expresie care îi statea bine şi impunea teribil. Într-un astfel de moment, Radu Tudoran mi-l arătase de la depărtare, şoptindu-mi: frate-meu, vezi, e o instituţie...

Dedica dimineţile Trapezelor și nu trebuia întrerupt. Într-un rând, la rugămintea doamnei Bunty, am pătruns în micul patio pe la unsprezece dimineaţa, aduceam câteva pâini calde. Poarta era deschisă, abea dupa câţiva paşi l-am văzut aşezat în fotoliul de răchita, lângă tufa înaltă de caprifoi. Părea că nu mă recunoaşte, mă fixa cu un aer fioros şi în acelaşi timp vulnerabil, de sălbăticiune hăituită. Era evident că îl deranjam teribil. Am bâguit ceva si am dispărut, ca să dispar mai repede în cealalta curte, am sărit gardul jos, lângă ponton. Intr-o altă dimineată m-a chemat chiar el, l-am auzit strigându-mi numele, aşa cum striga de mai multe ori pe zi Bunty-Buntyle: cu forţă, de se auzea ecoul în celălalt mal, dar fără oţel în voce. Era tot în patio, am intrebat peste gard dacă trebuia să vin. Da, se ivise o urgenţă: se copsesera fragii, îi vedea cum umpluseră rigola din marginea aleii şi le simtea parfumul, însă nu avea putinţa să îi culeagă. Am umplut o cană mare, nu m-a lăsat să îi spăl, i-a mâncat până la ultimul, lacom şi abil ca o veveriţă; între timp mi-a întins caietul pe care lucra, am văzut pagini întregi de căutări – liste şi alăturări de cuvinte, silabe şi sunete selectate, nenumărate variante de propoziții, o muncă de o exigenţă și o minuţie extraordinare. Inspiraţia scriitorului se baza pe o elaborare îndelungată, un efort tehnic exigent de a-şi exprima gândirea în cel mai potrivit mod. Nu obişnuia să arate nimănui caietele, aşa încât dovada aceea de încredere - sau poate numai un acces de generozitate iscat de savoarea micilor fructe – m-a impresionat mult, dar nu mi-am permis iluzia că ar fi dispus să întredeschidă mai mult de-atât ușa laboratorului său de creație.
La sfârşitul acelor dimineţi, când se îndrepta spre lac, avea umerii aduşi şi trăsăturile chinuite. Aluneca în apă fără zgomot, se lăsa o vreme sa plutească, pe urmă bătea apa cu braţele, de numai câteva ori; dispărea dupa cotitura stufului. Acasă lăsase vorbă: Buntyle nu mă aştepta, nu ştiu când mă întorc.
*
Lui Bogza îi plăcea să tacă, mai ales în preajma interlocutorilor apropiaţi;  cu necunoscuții era și mai taciturn, prefera să asculte, să cântărească omul. Dacă nu se putea altfel, arunca o fraza scurtă, articuland apasat silabele cu vocea lui tărăgănată şi sonoră. Acea frază se putea constitui uşor într-un avertisment morocănos, de ape adânci sau furtună, într-o observaţie acută sau într-o trăire intensă, rezumată la un singur cuvânt. Peste nu mulţi ani, când aveam sa ne concentrăm împreună pe ceea ce considera el că merita să îşi amintească, am putut constata că propozițiile acelea eliptice, sau retezate scurt puteau fi un mijloc de stil menit să sugereze, să provoace sau să descurajeze; cel mai adesea impuneau însă spaţiul alb necesar conturării unui gând, efect fundamental nu doar în pictură, ci şi în pagina de carte. Mai mult, se puteau convertii într-o conversatie virtuală, în care trebuia să te prinzi şi să te exersezi, altfel Bogza amuțea cu încăpăţânare sau comanda abrupt: gata pentru astăzi!
Am stat de multe ori de vorbă astfel, la malul lacului, fiecare la scara lui, despărțiți de trei metri de ponton, fără să ne spunem nimic. In mijlocul unui dialog de-acest tip i-am întins odată un trifoi cu patru foi, cules sub sălcii. L-a ţinut în mâna vreo jumătate de oră, îl studia cu mare curiozitate, ochii mici şi vioi aveau o privire lacomă, acută; încet, planta şi-a curbat tija, obosită de căldură. Deodată, dintr-o singură mişcare, l-a făcut să dispară, nu stiu cum - l-a aspirat, l-a înghiţit, l-a trimis în cer? Să mi-l reproduci pe Orion din trifoi cu patru foi, m-a rugat. În grădină se găseau trifoi norocoși, doar că trebuia să descoperi acul în carul cu fân. Abea spre sfârşitul verii am putut imagina constelaţia, cu aproximaţii, pe un pătrat de carton; mi-era cam milă de trifoii presaţi ca să rezulte alcătuirea solicitată. Bogza a părut însă destul de mulţumit, acum pot aştepta mai răbdător, a spus, privind într-un anume punct al cerului, unde în octombrie apărea centura Vânătorului. Alcătuirea aceea, fixată de el în perete cu o pioneză, mă întrista de fiecare dată când o vedeam; Bogza ghicea imediat gândurile nerostite - timpul strânge, știu bine, şoptea. Curând avea să înceapă retranscrierea caietelor Jurnalului de copilarie si adolescenţă.

        Imi amintesc bine caietele acelea subţirele: foarte rar și nu mai mult de câteva minute, am căpătat permisiunea de a le răsfoi și de a pune câte o întrebare. Bogza retranscria  neobosit, în tensiune, în trepidație, cu fruntea încruntată. Mi-a spus că nu pornise cu intenția de a pregăti pagini pentru tipar, apoi aceasta se conturase. Dorea un text zvelt şi pertinent, chiar dacă marcat contradicţii și judecăţi subiective. Din spatele rândurilor cu cerneala îngălbenită se detaşa treptat imaginea fidelă a băietanului care înghiţea în duminica Paştilor o bucată de pâine ca un bulgăre de pamânt, însăila primele articole pentru reviste şi simţea viaţa traversându-l ca mii de sârme încinse la roşu.
        Scriitorul nu fugea de propriul trecut, dimpotrivă, se întorcea cu patimă spre el; mai târziu aveam să constat că nu renega nimic din ceea ce fusese ori afirmase, îşi asuma fără ezitări opţiunile unui moment sau ale unor ani, faptele, gesturile, afirmațiile, totul. Rostea cu glas ferm: am stat în faţa destinului ca o moară de vânt care se roteşte şi macină; viaţa m-a zgâriat adânc, dar am zgâriat-o şi eu pe ea; iconoclast şi tot mai plin de revoltă, am să mor de şaptesprezece ani - mărturie a unui suflet pasionat, bântuit de credinţe calcinante şi nu ros de oportunisme cu iz de canal. Iată de ce apostazia, sub toate formele în care poate fi întâlnită îndeobște i-a ramas străină până la capăt.
Aşa era Bogza şi nimic în el nu se tocise o dată cu vârsta: cu intoleranţe, tăişuri şi vârtejuri, dar şi cu neaşteptate gesturi de adeziune sau tandreţe. Iradia deopotrivă pregnanţă şi magnetism, polarizând în jurul lui, încă din anii Jurnalului de adolescenta, nu doar entuziasme şi valori, dar şi unele interese meschine, dacă nu de-a dreptul sumbre. Când a înţeles că îşi umpluse buzunarele şi cu seminţe rele, s-a străduit, onest, să le scuture în praful drumului fără să păstreze nicio monedă albă pentru zile negre. Nu a fost deloc uşor şi nici gratificant; “conflictul cu aventura terestră” atinsese cota cea mai înaltă. Prevăzuse bine: a murit plin de iluzii, de revoltă, sărac şi destul de singur, așa cum fusese la şaptesprezece ani.

Intorceam paginile fragile, pătate de umezeală, cu sentimentul că dintre coperţile acum aproape cenuşii, literele ascuţite, parcă scrijelite în piatră și separate una de alta cu un fel de individualism orgolios, stăteau gata să rupă rândurile, să țâşnească din locul lor. Scrisul lui Bogza, la fiecare vârstă, nu doar mărturisea despre el însuşi la ceasul acela, aşa cum o electrocardiogramă vorbeşte despre starea unei inimi, dar îi şi semăna pregnant, reflectându-i ca o oglindă virtuală profilul interior, colţuros și neîmblânzit ca liniile propriului obraz - câteodată totuşi îngăduitor, iar în ascuns de tot, plin de căldură.

După alte luni de vară şi toamnă, după seri sub mesteceni sau pe terasă, alături de Lenuța, Bunty și Radu Tudoran, după focuri de tabară în marginea lanului de porumb, după o îndelungată pratică a întrebărilor scurte şi a tăcerilor nesfârșite, într-o zi Bogza a început să-mi vorbească despre pâlnia roz de gramofon luată de apele dezlănţuite ale Teleajanului: era cândva, demult, la Blejoi*…

(Dincolo de forma tipografică, paginile din “Eu sunt Ţinta” au constituit de fapt o petrecere către, o ultimă însoţire aşa cum o înţelegea el: ritmată până la sfârşit doar de semnele creionului pe hârtie, în consonanţă cu bătaia vitează dar tot mai lentă al inimii. In crucea zilei, la ora douăsprezece, aceasta s-a oprit.)

* Volumul "Eu sunt Tinta - Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi”, Editura DUStyle, 1994) 



mercoledì 18 novembre 2015

RADU TUDORAN: SCRISUL, CA O IZBĂVIRE

PUBLICAT ÎN REVISTA LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ
Nr. 1/ 2016 (1067)

RADU TUDORAN: SCRISUL, CA O IZBĂVIRE

În dimineaţa zilei de 19 noiembrie1992, la Spitalul Fundeni - secţia de Chirurgie cardiovasculară condusă de prof. Pop D. Popa, se stingea scriitorul Radu Tudoran. Lângă patul în care îşi dădea ultima suflare nu se afla medicul chirurg care executase operația, fără să prevadă complicaţiile pe care un bypass de arteră femurală le putea provoca unui pacient înaintat în vârstă. Drumul către acel deznodământ tragic se deschisese cu vreo doi ani în urmă, când, în cursul lungilor sale trasee prin oraş, scriitorul începuse să simtă că îi amorţea un picior; mai mult decât să îl supere, faptul îi crea nelinişte şi îl îndemna să se claustreze în casă. Prof. Juvara, prieten de o viaţă, îi sugerase pericolul instaurării unei arterite ce ar fi putut duce, într-un viitor incert, la amputare; așa a prins contur nefericita idee a unei intervenții chirurgicale.
Mai în glumă, mai în serios, am încercat în nenumărate rânduri, sprijinită de familie, să diluez acele temeri și să îl îndemn la un control în străinătate. Am stabilit și un program riguros de plimbări, de trei-patru ori pe săptămână, miercurea după-amiază şi în weekend, pentru susţinerea circulației; nutream convingerea că voi reuși să îi schimb opțiunea. Astfel, jumătate din luna august, după întoarcerea tuturor din vacanță, precum şi lunile septembrie, octombrie şi primele zile din noiembrie, până la internarea de luni 9, am străbătut sistematic parcurile şi cartierele liniştite, în bună tovărăşie. Lungii ani de când ne cunoșteam şi mai lungii de prietenie a scriitorului cu părinţii mei, teancul de caiete pe care mi le dăruise în prima adolescenţă, îndemnându-mă să pun medodă în scrisul pe care îl exersam copilărește, identitatea de păreri și preocupările literare, paginile pe care le publicasem mai recent și cele la care lucram de câteva luni de zile împreună cu Geo Bogza - toate acestea creaseră o reală afinitate între noi.

Am amintiri extraordinar de pregnante: la plimbare purta un pulovăr albastru sau vieux rose, riguros în encoeur şi cămaşă albă pe dedesubt; purta pantaloni de catifea reiată bleumarin şi avea o siluetă frumoasă – dar vedeam cu durere că în numai câteva luni căpătase expresia unui vârstnic. Nu atât ridurile de pe frunte sau părul alb şi rar îi mărturiseau acum vârsta, cât pasul nesigur, opririle dese, oftatul intermitent, ca și cum ar fi dus pe umeri o greutate strivitoare și numai cu prețul unui mare efort se ținea drept.
Simțeam că trecea printr-o criză primejdioasă, gândeam că emoțiile timpurilor din urmă îl istoviseră, deodată anii îl apăsau, îi simțea grei, îi tăiau răsuflarea, i se agățau de picioare. Când se întâmplase o atât de perfidă infiltrare a bătrâneţii în acest om falnic şi neîmblânzit chiar nu înţelegeam, mă obişnuisem să îl consider nemuritor, aşa cum la tinereţe ne considerăm de obicei părinţii.

Radu Tudoran trăise acel sfârșit de ’89 cu un entuziasm extraordinar, cu o speranță înaripată și tinerească de eliberare, de binecuvântată primenire a întregii societăți. Cu numai vreo doi ani în urmă traversasem împreună, cu Dacia breck a tatălui meu, Calea Victoriei, sub ropot de gloanţe, urlând cât ne ţinea gura, prin geamurile complet coborâte, Jos comunismul! Ne îndreptam săgeată către Uniunea Scriitorilor, strecurându-ne printre rafale de împușcături și glumeam amândoi cu inconștiență, uitând că în orice moment am fi putut deveni ținte. Capitala părea nelocuită, era o lumină blândă pe străzile pustii și carosabilul semănat cu așchii de tencuială smulse de proiectile, din pereții caselor. Fusesem în trecere pe la Elena Doxănescu - cenzorul care în mod paradoxal îl protejase pe Tudoran de rigorile diavoleşti ale cenzurii comuniste, înlocuită, ca pedeapsă pentru îngăduințele sale, cu tartorul Mihai Dulea. Acolo desfăcusem sticla de șampanie pusă de-o parte de gazde, tocmai pentru eventualitatea în care sperasem utopic, fără să bănuim că ne era într-adevăr dat să trăim o asemenea întorsătură a istoriei. Abea am atins băutura cu buzele, urma să ajungem în centru, unde auzisem că se trăgea în foc continuu.
Scriitorul nu intenţiona să fie condus, apoi cedase pentrucă ştia că l-aş fi urmat oricum, cu maşina. M-a îndemnat să conduc repede, se tot răsucea, uitându-se nedumerit în jur și se întreba cine și de ce trăgea, nu credea absolut deloc în povestea cu teroriștii; intuiția și experiența îi treziseră bănuiala că se puneau la cale ceva jocuri murdare. Se lăsa totuşi furat de entuziasm, repeta am ajuns să trăiesc și minunea aceasta! Da, scrâșnesc porțile infernului, sper că ne vom salva, că vom avea dreptul la normalitate. În toată zbaterea aceea, el îşi păstra luciditatea: unii au uitat, mulţi n-au știut niciodată cum se trăieşte fără constrângeri, spunea; paradoxal, oamenilor le va fi frică de libertate, de democraţie – acestea sunt teritorii vaste şi complet străine, ca oceanele; totuși, libertatea adevărată este să speri cu măsură.

În dreptul Uniunii a coborât din mașină agil, dintr-o singură mișcare și m-a îndemnat să mă duc direct acasă, pe străzi laturalnice, pe unde nu se auzeau împușcături. I-am făcut semn cu mâna și el a ridicat brațul a salut, cum făcea de obicei; în pofida păcăniturilor necontenite din jur, a rămas pe trotuar până am cotit la dreapta, luând direcția Buzești – îl vedeam în oglinda retrovizoare, mi se părea foarte înalt și suplu, emoția care îi inundase chipul îi netezise trăsăturile, iar părul alb agăţase lumina în el.

Ştiam ce subiecte îi puteau provoca iritarea şi în cursul plimbărilor noastre cu scop terapeutic mă feream cel mai adesea să le ating, totuși uneori le abordam abrupt, tocmai pentru a-l lăsa să-şi schimbe gândurile sau să se elibereze de multele indignări care clocoteau în el. În acea perioadă percepeam, cu nedumerire, că în tot ce vorbeam şi plănuiam se strecurase o umbră, chiar și bună dispoziţia era cam forţată și amândoi ne agăţam de imediat ca de o mână curentă pe marginea unui hău amenințător. Apăruse astfel necesitatea stringentă de a schimba lavoarul băii din Şipotul Fântânilor - ceea ce a şi fost făcut - de a găsi o pereche de crampoane mai comode decât cele metalice pe care el le purta iarna, sau de a-i cere lui Pantazică, instalatorul de la Ghermăneşti, să golească imediat subsolul inundat de apa de ploaie. Îl aud încă, enumerând : să-l ajute pe Geo care avea probleme cu încălzirea apartamentului; să ajungă la Uniunea Scriitorilor, unde încă existau confruntări cu fracţiunile de căţei ai fostului regim; să îşi întâlnească vechiul editor, îndrăgitul om de carte Valeriu Râpeanu şi pe Ana Maria Grădinaru, care îi publicase ultimile volume – şi lista continua.

Existau, în paralel, şi planuri de care vorbea cu o reţinere aproape superstițioasă – acestea se refereau la scris, iar el trăia scrisul ca pe singura izbăvire posibilă. Avea multe proiecte, gândea un articol frumos despre rege, altul rău despre întâmplările din politica românească - alegerile din mai '90, mineriadele abjecte, înfrângerea revoluţiei de după revoluţie, interdicția ca Majestatea Sa să mai intre în țară, dialogul tensionat al generaţiilor din care, după cum preconiza, învingătorii de astazi vor fi marii învinși de mâine. Dar cel mai mult - era o adevărată obsesie - dorea să ţintească sfârşitul ultimului său roman aflat încă în şantier: Sub zero grade.
În sinea mea eram cumva refractară acelui titlu, sugerasem timid că aveam unele rețineri fără conotaţii literare, iar el îmi mărturisise că i se prezentase singur la uşă, ca un necunoscut ascuns sub un mantou larg şi provocase acest al șaptelea roman din ciclul Sfârșit de mileniu: se referea la primii zece ani ai dictaturii comuniste, cei mai cumpliți, petrecuți sub ocupație sovietică și încheiați cu moartea lui Stalin. Atunci, prezența otrăvită a marelui vecin de la răsărit pe pământurile românești provocase cumplitele hecatombe de nevinovați și el însuși, ca scriitor, fusese îngropat de viu de Mihai Novicov, când îl scosese din rândurile Uniunii Scriitorilor pentru refuzul ferm de a se lăsa aliniat. Da, Sub zero grade arăta cu degetul spre o perioadă de moarte şi glaciațiune, căreia avea să îi mai urmeze una, două, mai multe.

Anii cei mai răi îi petrecuse în cămăruța din Smârdan 17, etajul șapte, unde vara temperatura trecea peste cincizeci de grade. De obicei scria aşezat în pat, dar în cuptorul de august nu putea lucra decât pe jumătate cufundat în cada cu apă rece, peste care aşeza o planşetă. Supraviețuia din stilizări de romane ruseşti, traduse grosolan - puţin Tolstoi şi mult proletcultism, să te cutremuri de indignare, dar încerca să facă treabă bună, era unica sursă de venit. În prefața la ultimului său volum, nota: Scriu cu parapon? Da, recunosc, și n-am să-mi pun frâu până (…) n-oi uita uralele delirante din piața care s-a numit atunci Stalin. Locuiam în apropiere și la marile defilări mă înfundam în odaie, cu ferestrele închise, cu obloanele trase și cu perna în cap, dar strigătele mulțimii isterizate tot îmi ajungeau la ureche: Stalin! Stalin! Stalin!...În acei ani avusese lângă el o femeie frumoasă, al cărei tată, excelent scriitor şi critic literar, îi era prieten – Vladimir Streinu. Nici această a treia căsătorie nu era însă menită a dureze, Tudoran recunoştea că nu avea vocaţie de soţ, nu putea rezista într-o relaţie de rutină.
Trecutul comunist, resuscitat și foarte prosper în societatea noastră postrevoluţionară, constituia un subiect cumva salvator, întrucât stârnea imediat indignarea scriitorului, ceea ce mi se părea o atitudine mai tonică, pământ sub picioare, faţă de acea stare neobişnuită, imponderabilă, făcută parcă din scame lungi de tăcere ambiguă - ceva mai mult decât melancolia şi mai altfel decât tristeţea - care ne însoţea de la o vreme plimbările.

La sfârşit de săptămână îi plăcea să se oprească pe malul lacului Floresca, îmi arăta un loc situat puţin înainte de patinuar: acolo se refugia din cuptorul mansardei, aducând cu el teancul de hârtii pe care lucra şi un recipient cu o fiertură. Da, folosea exact acest cuvânt, care denumea un amestec gros de legume felurite şi câţiva pumni de orez adăugaţi la sfârşit; lăsa oala bine acoperită vreo jumătate de oră, apoi înghiţea o porţie şi lua cu el o alta, pe malul lacului, unde rămânea până la apus. Îşi întrerupea lucrul doar cât să se răcorească în apă –înotul era singura bucurie pură care i se permitea. Să mărturisesc că mi-a spus că îl voi putea regăsi acolo, într-un viitor incert, dar nu foarte depărtat; că mi-a vorbit de incinerare şi de dorinţa să păstrăm urna, acasă la noi? Când a rostit această dorinţă, tocmai intram în bloc, tata pregătise un sos pentru spaghete după o reţetă pe care nimeni nu reuşea să o imite. Am rămas cu pumnii strânşi, privindu-l în ochi, fără vorbe. Înţelesesem deodată un adevăr dramatic: el aproape renunţase la luptă. L-am implorat să se răzgândească, operaţia aceea nu trebuia făcută, dar a dat obosit din mână, lasă, profesorii prieteni aranjaseră deja internarea, totul; insistenţele mele păreau să-l irite. Se întâmpla în sâmbăta dinaintea internării de luni; duminică avea să îmi lase cheile casei sale, după ce l-am ajutat să îşi pregătească mica valiză cu lucrurile de primă necesitate pentru spital. Am împachetat împreună şi volumul său – Casa domnului Alcibiade, din câte îmi amintesc - în care a pus plicul cu cei 200 de dolari destinat chirurgului – preţul unei morţi lente, după cele şaisprezece ore de intervenţie, vreo cinci operaţii succesive şi alte câteva zile de agonie, cu aorta abdominală trombozată şi vena cavă retezată, din pură neîndemânare. Dar aceasta este o altă poveste, pe care nu o pot încă rosti.

Mă întorc acolo, la malul apei, la ora apusului pe care o aştepta ca un îndrăgostit. Era octombrie şi ziua se scurtase mult; ţipa câte un corb, câte un pescăruş oportunist, care uitase de mare; era pace, dar Radu Tudoran spunea că indignarea îl sufocă. Își amintea adeseori ziua aceea de 20 mai 1990, Duminica Orbului, când am rămas multă vreme alături, lângă Cișmigiu, unde fusese la vot și dorea să vadă ce se petrecea cu urnele. Aruncate de-a valma de niște oameni în salopete într-un camion plin cu saci de buletine, tras pe latura din stânga a Conservatorului, sparte și nesupravegheate de nimeni, erau la îndemâna celor ce glumeau zgomotos despre importanța conținutului și simplitatea completării lor. Tudoran a plecat de acolo otrăvit de amărăciune.
În acea vreme nu era deloc clar dacă puțina libertate, atâta cât se cucerise prin coborârea sub cruci a unor eroi fără voie, avea să supravieţuiască atacurilor perverse ale eşalonului doi. Scriitorul avea experienţă politică, avea conştiinţă civică şi clarviziune. Îşi înabuşise de la bun început speranţele extravagante, cum le numeşte Ralf Dahrendorf, conştient că jumătate de secol de egalitarism stricase mult în oameni şi lucruri. De-a lungul existenţei se ţinuse departe nu doar de oportunisme, dar și de răzbunări iacobine. Le descărcase toate într-o frază referitoare la Ana Pauker, pe care o vedea ca pe întruchiparea răului absolut: Când o văd în fotografii, sau în filme de arhivă o proiectez imediat cu fața în jos, legată pe bascula mașinii de tăiat capete.

Sentimentul că nu mai avea mult timp să aştepte ştergerea iremediabilă a stigmatului totalitar îl făcea pe Tudoran temător faţă de destinul libertății plătită cu sânge. Se referea mereu la memorie și la responsabilitate, la necesitatea justiției, astfel încât sacrificiul celor pieriți în împrejurările înălțătoare și totodată obscure, numite generic revoluție, să nu fie zădărnicit. Prevedea greutățile infinite pe care avea să le întâmpine instaurarea democrației încă atât de fragilă, încât părea aproape normal să întâlnești la opt dimineața mari adunări de fanatizați care urlau pe bulevardele capitalei Nu ne vindem țara! sau moarte intelectualilor!, să dai nas în nas cu hoardele de mineri năpustite peste universități și peste puțina opoziție, cu pumnii și bâtele. Trăia un déjà vu, reîntâlnea fantasmele trecutului, disprețul și intoleranța față de partidele de opoziție, de diferențele de opinie, nesocotirea promisiunilor, ignorarea străzii, a societății civile și a generațiilor tinere. Astăzi nu se mai putea număra printre atandiști ca odinioară, când în mansarda lui își punea perna în cap să nu audă ovațiile adresate lui Stalin. Voința și conștiința nu îl trădaseră, dar vârsta îi punea o limită de așteptare foarte îngustă.

Mai trebuie spus și că în anii chinuiți existase o posibilitate care l-ar fi pus imediat la adăpost de greutăţi şi umilinţe: colaborarea. Aceasta i s-a propus constant, cu sau fără mănuşi, dar a refuzat-o tot astfel. Admiram infinit constanţa în opţiuni a lui Radu Tudoran, caracter de o fermitate extraordinară:
s-a dovedit incapabil de ambele tipuri de compromis – cel obișnuit, la îndemâna oricui, dar mai ales cel pe care filozoful Avishai Margalit îl numește compromisul putred. În pofida pragmatismului său şi a talentului de a descifra orice mașinărie sau motor, de a amenaja un spațiu în cel mai funcțional și estetic fel cu putință, de a organiza și gestiona cotidianul – se ocupa de existența zilnică a surorii mai mari, Elena, precum și de aceea a cunoscutului său frate, Geo Bogza - Tudoran îşi recunoştea, ca vulnerabilităţi asumate, romantismul şi idealismul. A trăit în funcție de aceste coordonate interioare, sub semnul absolutei onestități, scriind pentru cititor, nu pentru critici, cum obişnuia el însuşi să spună. A rezistat sub presiune și interdicție, așteptând cu speranță sfârșitul glaciațiunii și având drept singură hrană, iluzia (prefața la Sub zero grade). Unii confraţi au strâmbat din nas în fața scrierilor sale, catalogîndu-le drept romane de aventură, pentru tineret, ori pur şi simplu le-au ignorat, prelungind astfel excluderea semnată de secretarul Novicov, în acel glacial ’49.
În pofida acestor opinii, Radu Tudoran rămâne, în contextul scriitorului român forjat de dictatură și de oportunisme conexe, un exemplu de verticalitate morală. Un arhetip de cetățean şi creator liber. Un învingător.

Diana Turconi,
18 noiembrie 2015



domenica 8 novembre 2015

MARELE ARS și șansa la viață


Marele ars și șansa la viață

Suntem cutremurați de imaginile cumplite de la clubul Colectiv – urletele tinerilor ale căror trupuri fumegau, cu măruntaie sfârtecate de focul ucigaș; urletele celor ce le săriseră în ajutor și se vedeau neputincioși față cu chipul și dimensiunea tragediei; descumpănirea celor chemați în ajutor, conform relatărilor - prima mașină de poliție, după zece minute de la sos-ul la 112, cu un echipaj de două persoane; apoi pompierii pe jos (mașina și ulilajele rămăseseră pe undeva, mai departe) neștiind cum să deschidă ușa cuptorului unde alte vieți se topeau în chinuri nespuse; prima și a doua ambulanță, după mai bine de 20 de minute. Arșii, câți se mai țineau pe picioare, se agățau de personalul medical, le rupeau hainele de disperare; se aruncau în fața ambulanțelor, implorau, cu ultima suflare, să fie duși la spital. Pe trotuare, în rigole, se încerca nebunește resuscitarea, ca și cum un plămân ars ar mai putea respira, ca și cum intoxicarea sau o arsură de gradul trei ar mai oferi șanse, tratate acolo, pe asfalt, ca un leșin de domnișoară. Dar intențiile erau bune, erau minunate, erau formidabile, ba chiar eroice. 
Nu și organizarea!

Să o spunem o dată pentru totdeauna, să recunoaștem cinstit și responsabil, măcar în fața acestor tineri loviți de o moarte atât de atroce, atât de perversă: NU așa se tratează “marele ars” – adică cel ce a suferit arsuri pe mai mult de 30% din sufrafața corpului * - de la resuscitare buche à bouche, la saloanele supraaglomerate, sterilizarea precară, gândacii, germenii intraspitalicești și medicii storși de vlagă, asimilați cu funcționarii publici și plătiți ca poștărițele. E-adevărat, pentru cazul în speță - mă refer la toți acești tineri urgisiți de o soartă cumplită, au mai apărut ceva pansamente, unguente și tratamente peste graniță - eforturi cu totul speciale, sprijinite pe fondul de rezervă al țării. Acesta e sistemul medical în lumea noastră mioritică, bazat pe excepții de la regula lipsurilor cronice - adică, uneori (urgențe mediatizate, clemențe remunerate ș.a.) se găsesc ceva mijloace și ți se aruncă în ochi praful gros, ridicat de copitele cirezilor agreste. În cazul de față nu e suficient și nu e la timp...

Revenind la ce ar constitui normalitatea: marelui ars i se aplică în urgență maximă, adică cel târziu în primele două ore de la incident, kit-ul împotriva cianurilor din fum, respectiv CYANOKIT -ul, sub formă injectabilă, care se face în pulpă, prin pantalon, prin orice. Mai pe înțelesul tuturor, este necesar precum antidodut în cazul mușcăturii unui șarpe veninos sau anticoagulantele în cazul de infart miocardic. Acesta este primul pas în intervenția de urgență, când e vorba de arsurile prin inhalarea de fum la temperaturi înalte** (întotdeauna toxic deoarece conține vreo 100 de substanțe toxice, între care monoxidul de carbon și acidul cianhidric provenit din arderea produșilor sintetici). În cazul în speță, toxicitatea specială a fost emanată de aprinderea și arderea accelerată a buretelui inflamabil care tapeta tavanul și de metalele topite - deci nu era prea greu să înțelegi din primele clipe că victimele se intoxicaseră prin inhalare, doar fumul se revărsa și în stradă, gros și negru ca smoala. Îmi închipui și că monitoarele ambulanțelor indicau perfect saturația de oxigen din sânge și alți parametri edificatori?!
Pasul doi este, în mod normal, ventilația și CAMERA HIPERBARICĂ. Puțin probabil ca un afectat de arsuri grave să scape dacă, după ce i se aplică Cyanokit-ul, nu este instalat, la intervale regulate, în camera hiperbarică, unde se face terapie cu oxigen sub presiune. Urmează, într-un interval de cel mult 5 zile de la producerea arsurii - de fapt cât de repede posibil - înlăturarea țesuturilor arse, necrozate (care aruncă în circulație toxine periculoase) și grefa de piele. Și pentru reușita acestora camera hiperbarică este imperativ necesară.
Acesta ar cam fi abecedarul tratamentului, foarte pe scurt, foarte simplificat. În cazul acestor bolnavi complicați (arsuri externe majore, căi respiratorii distruse prin ardere și intoxicare gravă) sunt însă imperativ necesare alte mii de gesturi medicale, de la intubare, ventilare, dializă, la curățirea plăgilor, pansare sau hrănire, care ar merita toate o descriere. Pentru acestea și încă foarte multe altele, la căpătâiul fiecărui pacient atât de dificil trebuie să se afle în orice moment un medic și o asistentă.
Din păcate, chiar și atunci când aceste condiții minimale sunt îndeplinite, șansele unui mare ars rămân destul de nesigure.

E absolut obligator ca un popor să aibă acces nelimitat și nediscriminat la îngrijiri elemenatre - acestea și altele asemenea lor. ÎNTOTDEAUNA, nu doar când se deschid porțile infernului; astfel de îngrijiri  nu înseamnă un lux, o destrăbălare pe banii statului, ci un drept sacrosanct pentru orice cetățean, fie el oricât de modest. În cazul tragediei de la Colectiv, Cyanokit-urile nu s-au găsit în dotarea obligatorie a ambulanțelor noastre, iar beneficiile camerei hiperbarice abea se descoperă în România mioritică – prima, privată (!) face minuni la Constanța, iar a doua s-a înființat la Târgu Mureș și prin alte câteva spitale, între care Floreasca. Mă întreb, în numele conștiinței colective: există nu doar camere hiperbarice, dar și atât de necesarele aparate de circulație extracorporală, de ventilație mecanică și de dializă la toate spitalele unde au fost duse victimile de la Colectiv - și dacă da, funcționează acestea în mod normal? Am auzit că nu prea, ca să nu spun mai deloc. Ca și secția nouă pentru marii arși, inaugurată recent, de formă, apoi ținută cu lanțul pe ușă.

Nu e meseria mea, dar chiar nu știu ce și cât s-a putut realiza cu grefele de piele în condițiile de igienă precară din bietele noastre spitale, unde germenii ucigași de toate tipurile bântuie în lung și în lat, iar bolnavii arși au o mare vulnerabilitate la infecțiile severe. Am auzit diferite statistici referitoare la rata de mortalitate - dar în calcul nu fuseseră luați, cum ar fi fost corect, bolnavii cu arsuri grave și căile respiratorii afectate, ci toți cei internași, chiar și cu o arsură pe braț sau degete. O astfel de statistică nu reflectă adevărul. S-a știut de la bun început că sunt peste 60 de arși în stare gravă, mari arși. Câți din aceștia au supraviețuit?!
După ce zăpăceala, oboseala și cumplita disperare a primelor săptămâni vor mai trece, vor ieși la lumină multele nereguli și lipsuri ale sistemului medical din România. Avem (încă) specialiști excelenți, personal medical bine pregătit - tot respectul pentru munca și dăruirea lor. Totuși e greu să aplici tratamente atât de complexe fără să dispui de cele necesare, începând cu ajutorul de urgență (kiturile). Dar cea mai gravă tară a sistemului rămâne lipsa spitalelor moderne, cu spații pentru aparatura și exigențele prezentului. Medicina se face în România, din păcate, în structurile construite cu multe decenii în urmă, perimate ca și concepție și eficiență!

Până la urmă, în unele cazuri rezultate din tragedia de la Colectiv s-a ales "exportul" bolnavilor - spun iarăși din păcate, deoarece măcar în aceste cazuri extreme ar fi trebuit evitate tergiversările. Dar nici trimiterea peste graniță nu a fost  o opțiune la îndemână, deoarece transportarea unui pacient decompensat, greu de ventilat etc, se poate dovedi o soluție de-a dreptul letală.

Mai bine să ne încredem în rugăciuni, chiar dacă la rândul lor tardive...



P.S.:  În urma unei cercetări pe care am întreprins-o, am găsit unele date furnizate de autoritățile canadiene în ceea ce privește Cyanokitul și imperativul folosirii acestuia: Cyanokit® (hydroxocobalamine) “este indicat pentru tratament în cazul intoxicațiilor confirmate sau suspecte cu cianură”. Se mai precizează că “orice instituție de sănătate care furnizează servicii de urgență trebuie să dispună (stocheze) cel puțin 10g de hydroxocobalamine (2 truse de Cyanokit®). Mai mult, cum thiosulfatul de sodiu ar putea fi utilizat ca adjuvant în tratamentul cu hydroxocobalamina, instituția de sănătate ar trebui să dispună și de cel puțin 25g de thiosulfat de sodiu”.

Cyanokit® (hydroxocobalamine) est indiqué pour le traitement des intoxications confirmées ou suspectées au cyanure.
Présentation disponible
Le Cyanokit® est une trousse incluant : 2 fioles de verre incolore de 250 ml contenant chacune 2,5 g d’hydroxocobalamine en poudre pour solution injectable; 2 dispositifs de transfert stériles; 1 ensemble de perfusion intraveineuse stérile; 1 cathéter court stérile pour l’administration en pédiatrie(1).
Tout établissement de santé fournissant des services d'urgence devrait stocker au moins 10 g d’hydroxocobalamine (2 trousses de Cyanokit®)(2). De plus, comme le thiosulfate de sodium pourrait être utilisé comme adjuvant au traitement de l’hydroxocobalamine, l’établissement de santé devrait également stocker au moins 25 g de thiosulfate de sodium.
  • * arsura de gradul III (arsura profundă, pragul 3 de profunzime) reprezintă arsura care distruge toate elementele interesate în regenerarea epitelială (dermul papilar împreună cu plexurile capilare superficial şi intermediar, foliculii pilosebacei şi canalele excretoare ale glandelor sudoripare). Clinic este prezentă escara puţin dureroasă sau nedureroasă (necroza terminaţiilor nervoase); în pragul 3 de arsură este respectat dermul reticular cu plexul capilar dermic profund; depăşirea acestui prag (interesarea hipodermului cu glomerulii glandelor sudoripare) după şcoala anglo-saxonă nu are importanţă din punct de vedere terapeutic, presupunând tot absenţa posibilităţilor de regenerare epitelială şi necesitatea tratamentului chirurgical (excizia grefarea precoce, în primele 5 zile). (Tratat medicină)
  • **gazele inflamabile, vaporii supraâncălziţi etc acţionează un timp foarte scurt, dar cu temperaturi de ordinul a 1200o–1800o C și determină arsuri foarte grave atât a ţesuturilor expuse pe care le distruge instantaneu, cât şi leziuni inhalatorii ale căilor respiratorii, fie prin inhalarea aerului fierbinte, fie prin inhalarea monoxidului de carbon sau a altor substanţe toxice (peste 100) existente în fumul inhalat. (Tratat medicină). Produșii sintetici (dar și unii compuși naturali precum lâna sau mătasea) generează în momentul arderii acid cianhidric; prin inhalarea fumului, acest gaz de combustie produce morbiditate și mortalitate în absența unei intervenții adecvate.

    A se vedea: Aplicațiile oxigenoterapiei hiperbarice
    Arsurile termice (în orice tratat de medicină)

    Arsurile termice reprezinta un prejudiciu produs de factori multipli la nivelul tesutului, care culmineaza cu inflamatii locale, leziuni vasculare din cauza activarii trombocitelor si a aderentei celulelor albe, hipoxiei si vulnerabilitatii la infectii severe. Scaderea functiei celulelor albe, determinata de cauze locale, exacerbeaza aceasta problema. Terapia cu oxigen hiperbaric se adreseaza fiecaruia dintre aceste dezechilibre fiziopatologice si poate obtine rezultate semnificative. Pentru ca rezultatele sa fie benefice, tratamentul trebuie instituit la scut timp dupa ce s-a produs arsura. Se vor face 3 sedinte in primele 24 de ore si apoi 2 sedinte pe zi. Durata tratamentului depinde de gradul de afectare al pacientului dar si de raspunsul la terapie. O atentie speciala trebuie acordata cantitatii de fluide administrate si a temperaturii camerei. De asemenea, se va evita stresul fiziologic precum si potentialele complicatii ale tratamentului (de exemplu, toxicitatea provocata de oxigen).