SISTEM SPITALICESC ANACRONIC

SISTEM SPITALICESC ANACRONIC

Cu ocazia infernului de la Colectiv au ieșit la iveală prea multele deficiențe ale sistemul spitalicesc public din România, unele de natură să pună în pericol viaţa oricăruia dintre noi. A tăcea mai departe pe această temă va constitui nu doar o vinovăţie politică intolerabilă, dar aproape o tentativă zilnică la crimă colectivă.

Cauzele care au permis izbucnirea acestui mănunchi de tragedii reunite, care au îndoliat o naţie, au trezit conştiinţa publică adormită ca Albă-ca-Zăpada cu mărul ortăvit în gât, au răsturnat un guvern și au minat grav un sistem clientelar, ar fi în principal două: lipsa de disciplină din spitalele românești și lipsa infrastructurilor adecvate.

Putem cu toţii constata starea improprie a spitalelor publice. Când intri într-un spital românesc (să lasăm de-o parte excepțiile, câteva secţii de excelenţă) te simți ca într-un bazar oriental, gălăgios, aglomerat, sărac, plin de muște, de miasme, de oferte și cereri, de aleator și imprevizibil. Un labirint în care te rătăcești și unde poți pierde ce ai mai scump – viața ta sau, și mai rău, pe a celor dragi. Dincolo de poarta spitalului începi o aventură care te aruncă înapoi către bicisnicii ani de neagră amintire. Pe-atunci s-a construit enorm, ca să se dea de lucru poporului muncitor și au apărut în mai toate orașele importante - Baia Mare, Brăila, Bucureşti, Cluj,  Craiova, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Oradea, Suceava, Timișoara, Tg. Mureş etc - spitale regionale sau județene. Cu aceste structuri de sănătate din anii '70, perimate în raport cu noile necesități și posibilități de investigare, am intrat în secolul 21. 
În Germania, după câteva decenii de folosire, spitalele sunt demolate, deoarece cu timpul germenii intraspitalicești se infiltrează în toată structura, contribuind la creșterea mortalității prin infecțiile pe care le generează. Conform statisticilor OMS, în țările dezvoltate, din 100 de pacienți operați, trei dezvoltă infecții nosocomiale, în timp ce în țările sărace, la 100 de pacienți operați, 25 se îmbolnăvesc de astfel de infecții. 
Refrezentantul OMS pentru România a declarat că „Pe lângă măsurile complexe de supraveghere şi control al acestor infecţii nosocomiale, într-adevăr, ştim clar că o măsură care ajută la reducerea acestora este spălarea mâinilor. Este o măsură esenţială şi de bază. Măsurile mai complexe vizează respectarea normelor şi standardelor pentru igienă, verificarea strictă a instrumentarului medical şi controlul sterilizării”. Până să ajungem să dărâmăm puținele spitale pe care le mai avem și să construim altele noi, să începem așadar prin a instala măcar uși despărțitoare și chiuvete cu dezinfectant pe secții - parte a personalului din spitale trebuie să reînvețe această regulă elementară: spălatul pe mâini!; să limităm accesul public fără halate și protecția încălțămintei și să așternem covoare antiseptice la intrări. Pare o frecție la un picior de lemn - dar nu e chiar așa!

Asistența spitalicească publică din România se bazează prin urmare pe câteva spitale vechi, axate pe anumite specialități - cardiologie, neuro-psihiatrie, obstretică-ginecologie, boli infecțioase etc - și dispersate ca amplasament. Lipsa de interes a autorităților a perpetuat un sistem anacronic și neperformant, a dus la risipirea resurselor umane (anesteziștii, al căror număr e în permanentă scădere) și materiale (echipamente medicale și de laborator, aprovizionare, finanțare, transportul medicalizat) și frânează dezvoltarea medicinei românești, inclusiv prin absența spațiilor necesare învățământului universitar și postuniversitar.

Marile orașe ale lumii beneficiază de spitale zonale, care funcționează într-o clădire unică sau într-un ansamblu de clădiri conectate și care înmănunchiază toate specialitățile, fiind susținute de toate facilitățile administrative și de dotarea pe care se bazează actele medicale performante. O astfel de concepție ușurează tratamentul multidisciplinar în cadrul aceluiași spital, important mai ales în cazul pacienților aflați în stare gravă (boli asociate, arsuri, politraumatisme etc) fără să mai necesite trimiterea bolnavilor de la o structură la alta, ceea ce în cazuri extreme le poate pune viața în primejdie.

Și încă un aspect trist: cu ocazia aderării României la UE, sănătatea populației a lipsit din negocieri - se prevede câte ceva pe la capitolul 2 (recunoașterea reciprocă a diplomelor) și 23 (Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii). Prin comparație, Ungaria s-a concentrat pe modernizarea sistemul public de sănătate și a construit vreo 160 de spitale noi.

Statisticile spun mult: în România un kilometru de autostradă costă cât construirea unui spital!

diana turconi