Îmi
amintesc astăzi de o discuție pe care am avut-o cu vreo zece ani în
urmă cu Maestrul Victor Anagnoste, pe atunci Președinte al Uniunii Avocaților din România. Stătea în scaunul cu brațe de
la biroul de-acasă, trecuse de opt seara, arăta obosit, dar
impecabil: haina bleumarin cu nasturi metalici, pantalon gri, cămașa
albă, proaspătă. Urma o noapte de lucru, până spre trei
dimineața – era programul lui obișnuit. ”Am fost toată viața
un om extrem de ocupat”, a spus, cu un fel de orgoliu discret, dar
și cu o umbră de părere de rău pentru timpul netrăit.
Mă
gândesc la cuvintele lui Churchill: “În lume sunt trei
realități uriaşe: oceanele, munţii şi o persoană ocupată”.
Viaţa unui om se evaluează doar la sfârşit, când greu se mai
poate adăuga ceva în arcul descris peste timp. Judecata trebuie să
fie una de valoare şi nu de cantitate; concluzia nu poate fi
influenţată de mulţimea anilor, deşi e o dovadă de vitejie să-i
suporţi, pur și simplu. Când intervalul care ni se acordă este
irosit în fel şi chip, nu putem vorbi de un destin. Destinul
implică o înfruntare cu viaţa şi nu admite trăirea pasivă, în
tonuri minore, caracteristică a unei existenţe de plantă mută pe
lujerul ei, clătinată de vânt până la uscare sau rupere.
Victor
Anagnoste a fost fundamental un om ocupat şi cu destin. Mai mult, a
fost un om care şi-a căutat destinul și a luptat să și-l
desăvârşească; o personalitate peste medie, care a influențat și
destinul altora. Ţinând cont de vrăjmășia timpurilor, nu a
pornit în viaţă cu alte atuuri decât inteligența neobișnuită
și eucaţia, adică o sumă de reguli esenţiale de comportament
social şi uman, transmise de familie: tatăl, a cărui aparenţă
severă ascundea un miez cald de afecţiune şi mama, toată numai
iubire. Pe aceasta, pe Magda, Maestrul o chema să îl susţină în
ultima extremă și inutilă pledoarie – aceea a zilelor sale
foarte chinuite, de la sfârșit. Destin a fost şi iubirea pentru
Gina Patrichi, actriţă de extraordinar talent şi vibrantă trăire,
al cărei farmec tumultuos l-a acoperit ca un val şi a cărei
pasiune pentru scenă a împărtășit-o: a fost întâlnirea
fundamentală a vieţii amândurora, momentul care i-a transformat,
prin colaborare şi chiar competiţie, în două prezenţe pe care
praful uitării nu se va putea aşterne. Atunci, în după-amiezele
de la Galaţi, când Gina recita numai pentru el rolurile favorite,
drapându-se și costumându-se din două mişcări cu ce găsea la
îndemână şi purtându-l prin întreaga tragedie şi poezie a
lumii, Maestrul mărturisea că a simţit, sub torentul de personaje
care îl copleșeau prin glasul actriţei, cum el însuşi se
prefăcea într-o ființă mai profundă și mai sensibilă. Era
conştient că femeia aceea neobişnuită, fluidă, ludică și
exigentă i-a fost marele profesor de viaţă, care i-a adăugat
sufletului multe nuanţe şi arabescuri, o gamă de sensibilităţi
şi sentimente necunoscute înainte. Ea l-a călăuzit în
transformarea adâncă de la tânărul profesor de matematică, la
marele avocat și fermecătorul personaj pe care noi toţi l-am
admirat și iubit.
Un
om cu destin influențează asupra vieții altora și adeseori o
modelează, chiar și numai printr-o fugară intersectare de drumuri,
dându-i sens și greutate. Nu puțini sunt cei ce pot mărturisi că
apropierea de Maestrul Anagnoste a fost fundamentală pentru propriul
lor destin. El nu se impunea altora în mod manifest. Și totuși era
pregnant. El știa să dialogheze și să pledeze, cu mâna în
buzunarul pantalonilor, în aparență nonșalant, dar în fapt
concentrat pe amănunt, pe fisura în comportamentul logic,
exploatând ca un alpinist orice unduire, orice oportunitate a
terenului. Era scrupulos până la obsesie cu litera și spiritul
legii. Era mai ales onest. Forța lui consta în capacitatea de a
amortiza, de a media și a reduce fracturile, creând empatii care
diluau situațiile delicate – astfel a adus propriei profesiei mari
beneficii, recunoscute unanim de confrați.
Un
mare gânditor spunea că viața, dacă știi să o folosești, e
lungă. Noi trăim o viață, Victor Anagnoste a trăit o mie de ani.
Diana
Turconi
Nessun commento:
Posta un commento