SINDROMUL DE PICĂ

SINDROMUL DE PICĂ(fragment)

Încăpere mohorâtă, perdele gălbui, covorul cam jerpelit, o masă pusă pentru mai multe persoane, acoperită cu o pânză în pătrăţele albe-albastre; câteva jucării pe jos, într-un colţ. În dreapta şi în stânga alte două uşi, de unde provin sâncetele unui sugar şi se aude o voce de fetiţă îngânând un cântec de trei note. Intr-un colt, câteva „muşte” în rochii cenușii scurte, sau în pantaloni și camaşă de aceeaşi culoare, stau ghemuite una în alta. Gusti lasă valiza jos, lângă uşă. Alice, cu un pas în spatele lui, cu o batistă la nas, are o expresie nedumerită şi puţin speriată; îi pune mâna pe braţ, îl scutură uşor. Gusti se preface că nu observă. E înalt şi voinic, îmbrăcat în pantaloni bleumarin, cu o cămaşă cu mâneci scurte. Alice, subţire, cu părul lung, poartă o rochie galbenă cu bretele pe umeri, potrivit de scurtă. Are un aer proaspăt, uşor vulnerabil, dar pare destul de sigură pe ea. Într-un colț, câteva femei în rochii cenușii se uită la cei doi, nu participă la discuție, schimbă mereu șoapte între ele.

Gusti: - Aici locuieşte David-zootehnicianul, cu familia lui. Trebuie să se

întoarcă dintr-un moment într-altul. Desigur, nu este ce te aşteptai…

(arată în jur, cu un aer de vinovăţie; îi ţine un scaun să se aşeze.

„Cenușiile” se agită puțin, îşi dau coate).

Alice: - Unde mă aflu? Și mirosul, mirosul acesta imposibil! (scoate o sticluţă

 din poşetă, umezeşte batista, o duce la nas). E un amestec pe care

 nu pot să-l definesc – murdărie, tristețe, suferinţă. Cred că aşa miros

 temniţele („cenușiile” dau din cap încântate, da-da-da).

Gusti: - Ce să fi făcut, cum să te fi protejat? (se depărtează spre fundul camerei, e

            întors cu spatele, gesticulează; pare că nu se adresează Alicei). Am

            încercat să îţi spun câte ceva, dar tu nu ai vrut să asculţi, m-ai dezarmant

  cu glume şi entuziasm, m-ai acoperit cu micile tale hotote de râs.

Alice: - Nimic nu seamănă cu ceea ce gândeam eu, absolut nimic. Chiar nu

            pricep unde am ajuns, unde m-ai adus (străbate şi ea camera, de colo

            colo).

Gusti: - Ai prea multă imaginație și un optimism efervescent. Mă tem că

            realitatea te va contrazice necontenit. Dar ce pot să mai fac, acum e prea

            târziu?! (stă departe de Alice, pare agitat, speriat; de-alături răzbat

            scâncete).

Alice: - Da, mi-am închipuit locul acesta în mii de feluri, îl numeam cu tandrețe

             casa noastră. Aveam pentru noi o mulțime de proiecte înaripate (se

             apropie de el, îi vorbește de-aproape). Nu sunt chiar atât de fragilă pe

             cât crezi tu, Gusti. Uite.. (ia batista de la nas dar o duce imediat înapoi

            … ah, e chiar imposibil! (se prăbuşeşte pe un scaun, vorbește încet, ca

            pentru sine): Acum mă aflu – unde oare în alta parte?- la Ferma de

            păsări, nu-i aşa?! E un spațiu bizar, îl simt încărcat de ostilitate, de

            tensiuni. De cum am venit aici parcă ne-am înstrăinat, vorbim unul cu

            celălalt și totuși nu mai vorbim unul pentru celălalt (se apropie de el).

            Să știi că imaginația rămâne totuși o forță eliberatoare, te ajută să te

            desprinzi, iată, vreau să depășesc acum această realitate sordidă, să

            gravitez spre viitor. Noi doi avem de construit ceva împreună, Gusti,

asta poate fi o șansă, nu crezi? („cenușiile” se întreabă, în cor, cu voce

joasă: poate fi o șansă, poate fi?)

Gusti: - Alice! (se lasă într-un genunchi lângă ea, îi ia mâna). Eu nu cred că tu vei

             putea înțelege, e prea complicat...

Alice : - … avem şi destule amintiri (cu efort evident, vocea urcă, e mai limpede;

el stă tot cu fruntea în pământ), nu e puţin lucru. Îţi amintești? (încearcă să depășească sordidul locului), de la etajul zece se vedea, în depărtare, botul acela roşcat de faleză, valurile se spărgeau de prora lui. Ieşeam de la duş cu părul ud, mă apropiam de fereastră şi îţi spuneam: am să zbor imediat până acolo! Să zburăm împreună, ziceai tu, mă ridicai aşa (face un semn cu braţele, spre tavan) şi deodată începeam să plutim peste nisipurile fierbinţi, peste marea luminoasă, o mulţime de făpturi ciudate, cu plete verzi şi albastru-electric se împleteau printre noi, frenetice... Descoperisem un tărâm secret, parcă ignorat de toţi ceilalţi - fericirea - aşa spuneai.

G: -     Da, mă îndoiesc că vei înţelege... Locul ăsta poate ucide iluziile.

           ( „cenușiile”încep să le dea tarcoale insistent, Alice le alungă cu mâna, ele revin)

A: -     Nu pot suferi insectele, cred că e o fobie (se refugiază lângă Gusti, el o apără). Ai observat cât de mult se aseamănă unii oameni cu păianjenii?

G: -     Mușuroiul... ce perfecţiune, totuși, recunoaște… („cenușiile” fac semn că

           da-da)

A: -     Taci, e oribil! (ia o zornăitoare de pe covor, o agită). Gusti, fie ce-o fi, eu

am curajul! Hai, promite-mi că o să fim fericiți, că o să ne aranjăm un

colțișor de viață. Dincolo de miros, de sordid şi de muștele astea

sâcâitoare, eu nu intenționez să renunț la ceea ce am clădit pentru noi în

sinea mea: uite, tu mă ții de mână, dansăm, pick-up-ul e pe un scrin,

canapeaua cu perne colorate, o acuaforte în ramă simplă, albă. Aprindem

lumânări la cină – poți vedea toate astea? Recunoaşte că nici nu cer prea

mult…

G: -     Alice, construcțiile tale fragile mă neliniștesc. Prea crezi totul posibil şi te

avânţi ca un copil.

A: -      Câtă prudenţă deodată, câte umbre și îndoieli! (pune capul pe umărul lui; în

odaia alăturată se înteţesc scâncetele). Bine. Mă aştept să existe şi alte

inconveniente pe lângă ceea ce constat (arată în jur, schițează un zâmbet).

Vorbesc ca un inspector, așa-i? Cred că asta te și frământă de fapt, ştii că

mai am multe de descoperit. Sunt însă hotărâtă de felul meu, nu voi

renunţa prea uşor la tine, să știi. (Gusti încearcă să schimbe vorba):

G: -     Nunta noastră a fost reuşită, nu ştiu de ce tu…(îi lipseşte verva).

A: -     Hai să recunoaştem, a fost totul atât de caraghios! (acum râde). Dacă vrei,

           îţi povestesc eu totul: la Primărie, mama încă avea aceeași expresie ca în

 clipa când când i-am spus că mă mărit: ochii parcă ieşiţi din orbite şi buzele

 ţuguiate, semăna cu peştişoru’ din acvariu, mă aşteptam s-o văd scoţând

 din boticul puțin rujat nenumărate bule de aer care să se spargă pac-pac-

 pac de umerii invitaţilor. Mătușă-mea Eliza, care plânsese și făcuse toată

 noaptea fursecuri, se agita de colo-acolo, în rochia de tafta foșnitoare, dar

 era la pânda unui leșin spectaculos – iar când leşină, mătuşa cade fără greş

 peste poşeta mea aruncată pe vreun fotoliu şi o face armonică.

G: -    Eşti răutăcioasă, eu n-am observat nimic din toate astea (e amuzat).

A: -    Păi tocmai de-aia am vrut să îţi povestesc. Aşadar, acasă, unchiul Jorj and

           family, protectori ca de obicei – noi suntem rudele sărace, deh! - dădea

           sfaturi inclusiv despre cum se taie ceapa, iar popa Marcu, chemat ca să fie

           toate după tipic, ne-a pus coronițele de tablă aurie pe frunte; mie mi-a căzut

           pe ochi, nu aveam cum să o ridic, eram ca la baba-oarba. Pe urmă, ni s-a

comandat cu voce milităroasă ‘’Iiisaiia dăănţuieeşte!’’ şi ne-am tot învârtit

în jurul mesei (zdrăngăne jucăria, îl ia pe Gusti de mână, se rotesc prin

încăpere). Mama îşi amintise de orele de balet din copilărie şi păşea

pe vărfuri, tic-tic, unchiul era grav şi încruntat, soră-ta se legăna ca o raţă,

lip-lip (imită; Gusti se amuză) iar verişoară-mea ţopăia ca un stârc,

pe tocuri de doişpe, toc-toc, până când s-a împiedicat şi a nimerit cu mâna

în salata de boeuf (se opreşte brusc şi constată, serioasă, puţin uimită):

numai tata era cu adevărat bucuros, îmi surâdea din fotografia aceea de pe

bufet, unde parcă de la an la an devine tot mai tânăr, oh, nu ştiu cum…

G: -     Poate că te maturizezi tu, nu crezi ? - deşi încă pari o adolescentă (acum e

curtenitor, o ia de mână, o roteşte în loc). Când îmi povesteai viața ta

dinainte să ne cunoaștem îmi spuneam că tatălui din fotografie nu i-a părut

prea rău că laşi în urmă cinele cu iaurt, revistele cu reţete de budinci şi

sfaturi pentru reuşitele erotice …

Alice i se alătură, o vreme vorbesc pe două voci, şarjând:

A: -      …sâmbetele petrecute în pijama, la televizor, cămara cu borcane meticulos

            etichetate ‘’dulceaţă’’,‘’magiun’’, ‘’zacuscă’’ (Alice continuă singură,

acompaniindu-se cu zornăitoarea) protecţia meschină a unchiului Jorj and family, ora fixă de întoarcere acasă, de masă şi de culcare, rânduiala prin dulapuri, guturaiul, reumatismul şi cardiopatia la ordinea zilei. Acum vreau ca toate acestea să se mărunţească aşa, ca florile uscate de muşeţel frecate între palme (freacă palmele, batista a căzut pe jos), o cenuşă uşoară, cu iz de propranolol, clonidină şi triferment cade de pe degetele mele (scutură mâinile). Gata...

G: -     Eşti atât de inocentă și de entuziastă, nu ştiu dacă merit, mi-e teamă că

            te voi dezamăgi repede. Existenţa mea aici e cenușie, lipsita de întâmplări

semnificative, ba chiar mai rău. Trebuia să îți spun mai multe despre mine,

dar nu am găsit momentul...

A: -     Acum taci, e cumva prea târziu! Până la urmă e clipa mea şi nu renunţ,

           vreau o viaţă cu orizonturi largi și efecte depărtate, cu întâmplări și bucurie

            (deschide braţele, se roteşte, agită zornăitoarea; din camera alăturată răzbat

             scâncete mai puternice).

Gusti îi sărută mâna cu blândeţe, arată destul de nefericit.

(În colțul lor cenușiile se agită, da-da șoptesc, o vom ajuta noi. Tu de unde vii? Eu din conștiințele murdare, acolo se mănâncă bine. Eu din nepăsare și ură, acolo e un întuneric plăcut. Eu din cartea unuia, sartre. Eu de pe un câine mort de foame. Eu de la găini. Și eu, și eu..)

Uşa se deschide brusc, intră două persoane, un bărbat îmbrăcat neglijent, cu

părul în dezordine şi o femeie măruntă, slabă, cu pistrui şi părul strâns într-un nod neglijent; este îmbrăcată într-o rochie înflorată, urâtă. Cei doi înaintează, Gusti face un efort evident, începe prezentările cu voce nesigură:

Gusti: - David, Florina... soţia mea, Alice.

David: - David zis zootehnicianul. (Către Alice) Arăţi fain (are un tic al

obrazului şi un fel de nervozitate în glas; le face semn să se aşeze).

Florina:- Staţi aici (le indică scaunele de lângă masă, pune pe masă un vas cu

busuioc proaspăt care alungă „cenușiile” într-un colt, apoi se repede în

camera copiilor, se aud voci, scâncete).

Într-un prim moment, când s-au făcut prezentările, Alice a uitat de batistă, acum o caută, o duce la nas. Bărbatul s-a aşezat fără să îşi aştepte musafirii; ia o scobitoare, începe să o mestece.

Alice: - De unde vine mirosul acesta? De unde vin muștele? („cenușiile”

înaintează sprei ei, se bat cu pumnul în piept, fiecare scoate câte un

pumn de muște din buzunare, le aruncă în jur).

David:- Nu i-ai spus? (Gusti se mută de pe un picior pe altul, încurcat). E mirosul

locului, nu ai simţit cum te împresura îndată ce ai păşit pe aleea cu

mesteceni? Aici el e stăpânul peste toate, cine intră sub umbrela lui

devine o pradă vulnerabilă (vorbeşte şoptit, ironic, adresându-se doar

Alicei). Te învăluie cu mii de tentacule, îşi lipeşte de tine ventuzele

lacome şi începe, uşurel, să te dizolve…(gesticulează, imaginând o

caracatiţă).

Gusti: - Termină Davide, ce-ţi veni, aşa îţi primeşti musafirii? Mai bine plecăm,

             haide Alice ! (e indignat; se duce spre uşă).

Alice îi întoarce spatele; se aşează la masă, decisă, fără să mai aştepte invitaţii. Gusti ezită, apoi revine, cu un aer nefericit. Ea arată spre fereastră :

A : -   Casa aceea mare și frumoasă care se construiește dincolo de zid, aparţine

          şi ea Fermei?

David: - Care casă, eu nu văd nimic. E mai bine să nu priveşti într-acolo. Şi nu

              pune atâtea întrebări că ne oboseşti pe toţi.

Gusti se înfurie din nou, se ridică de pe scaun, dar chiar atunci intră Florina, aduce un castron cu supă şi un polonic; le lasă pe masă. Pleacă, se întoarce cu un coş de pâine; pleacă, revine cu două sticle pline cu un lichid gălbui. Se aşează şi fără să întrebe, începe să pună tuturor supa în farfurii. Alice încearcă să protesteze, dar renunţă, femeia are o expresie absentă.

A: -       Se poate deschide fereastra? (flutură palma să alunge aburii de supă).

David: - Nu. Ferestrele sînt bătute în cuie. Singura pe care o deschideam are plasa

              de protecţie ruptă, aşa că am tras şi în asta un cui, gata!

Din camera alăturată, bebeul începe să scâncească în crescendo. Femeia mai înghite câteva linguri, se opreşte şi strigă cu o voce fără intonaţie:

Florina: - Neta-mamă – fii – atentă - la bebeu - că-i reşoul - pus în - priză…

David se ridică şi se îndreaptă spre nişte rafturi pe care se află un aparat de radio; se aude ceva bruiat. Schimbă posturile, degeaba; trage un pumn în aparat, închide şi se întoarce la masă.

David: - Aici ne aflăm într-o zonă ecranată, nu avem nici radio, nici televizor, cât

              despre ziare – doar cele de la ambalaje, ştiri expirate, mototolite, rupte.

Pe scurt ne avem numai unii pe alţii să ne ţinem de urât, nu-i aşa, Florino?

(rânjeşte, cu un fel de ferocitate, privindu-şi îndelung nevasta, apoi pe

Gusti şi Alice).

Începe iar să mănânce, parcă în silă. Alice încearcă la rândul ei să înghită o lingură-două, dar renunţă. Numai Gusti mănâncă cu nădejde, concentrat; când şi când îşi şterge cu o batistă mototolită fruntea umedă de sudoare.

David: - Coriza bântuie, seceră păsările pe capete. Concentrate au mai rămas

pentru vreo cinci zile, încălzirea e deficitară, picurătorile se defectează

una după alta. În pavilioanele 1 şi 2 ventilaţia e aproape întreruptă.

Nimănui nu-i pasă de nimic, toti ştim, dar închidem ochii. Boli,

foamete, frig. Dar asta nu e cel mai rău. Ne bagăm în buzunare, în sacoşe

tot ce se poate, furăm şi oul de sub găină, suntem răi, plictisiți, trăim

improvizat, de azi pe mâine, sperând că vom uita...Aşteptăm vara,

            ploaia, gripa aviară sau porcină, să ne mai ocupe timpul, ce zici, Gusti?

Gusti: - Zic că eşti un idiot! ( îşi cuprinde tâmplele în palme, trage cu ochiul la Alice. 

A terminat ce avea în farfurie. Fără să-l întrebe, femeia îi mai pune

două polonice, apoi se ridică, ia castronul, iese, se întoarce cu un platou

cu pulpe de pui prăjite.

Florina: - (tare) Neta – mamă - fii atentă - la bebeu...! (strigă între două drumuri).

Se aud bătăi în uşă. Gazda tace, bătăile se repetă, incăpătanate.

David: - Hai, intră! (intră mai multe persoane, David face prezentările): Dom’

Stere, zis contabilul şi nevasta, Mariana, zisă Şefa - că e şefa

laboratorului. Nea Anghel, instalatorul – Sanda nu a venit? Vasile

electricianul, cu Gina, laborantă. Gogu şi Nelu, paznicii fermei. Aţi venit

şi voi tot singuri? Mai e şi Vica, îngrijitoarea, care se ascunde de toţi.

Marius, şoferul, e mereu plecat. Aha, iată-l şi pe domnul Dionisie (intră

un bărbat putin pleşuv, mijlociu de statură, cu priviri agere şi mişcări

vioaie). Să trăiţi, dom’ inginer! salută David milităreşte. Ei, nu sîntem

mulţi, dar ne detestăm temeinic (toţi protestează, el ridică din umeri).

Dânsa este Alice, soţia colegului nostru (ea dă mâna cu fiecare în parte,

secondată de Gusti, care le repetă numele).

Se aşează toţi la masa, Florina mai aduce două taburete şi farfurii cu mâncare.

David: - (anunţă de fiecare dată): Pulpe de pui; ficăţei de pui; şniţele din piept de

găină. Aici tot ce măncăm dimineaţa, la prânz şi seara e din găină, parcă

şi apa sau vinul au gust de supă sleită. Dormim pe perne de puf, ne

acoperim cu plăpumi umplute cu pene, nu pierdem nici noaptea

contactul. Am ajuns să le înţelegem cotcodăcitul, comunicăm între cu

ţipete ascuţite, chirăituri, fâlfâieli de aripi (dă din braţe ca din aripi,

strigă:) Cotcodac-cotcodac! (din colțul lor ”cenușiile” aprobă, și

cotcodăcesc bucuroase, ca un ecou)

Dionisie:- Aşa-aşa, dragă…(îl întrerupe împăciuitor dar ferm, cu un aer obosit)

Mulţumim pentru invitaţie, masa e bogată, să ciocnim un pahar în

cinstea acestei fermecătoare doamne. Cine rosteşte toastul?

Toţi: -  Dumneavoastră, dom’inginer! (în cor).

D: -     Ei, atunci bine ai venit aici, la Ferma noastră veselă! (ridică păhărelul, ciocneşte cu Alice, cu

           Gusti, îl duce la buze, îl lasă jos fără să bea. Ceilalţi ridică şi ei, dau peste cap, mustele se 

            amestecă vesele printre ei, gustă din pahare, sunt indepărtate cu palma). Cu ceva ani în urmă,

dumnealor erau tineri, toţi flăcăi nervoși, astâmpăraţi. Rând pe rând şi-au

adus miresele, au apărut copiii, s-au cuminţit, numai eu am rămas burlac,

nici măcar o pisică nu s-a aciuit pe lângă mine (surâde; „cenuțiile” vin

repede, se lipesc drăgăstoase se umărul lui). Desigur, vei constata aici

unele inconveniente, dar eu intuiesc că te vei adapta bine, da-da (Gusti

vrea să intervină, dar renuntă; bărbaţii ciocnesc, David nu participă).

David:- …Ne sfâşiem închişi aici, laolaltă cu păsările astea canibale (către

Alice) - sindromul de pică, generat de lipsa de aminoacizi, înţelegi? (îşi

ascunde obrazul). Ah, cu ceva ani in urmă, înainte să se întâmple acele

fapte, noi toți aveam o groază de șanse, aveam perspective, mă rog, o

existență de trăit. Da inginerule, ajunge un răstimp, nici macăr prea lung,

ajunge o faptă cu adevărat reprobabilă ca să îți pierzi viitorul. Am fost

obligați să ne amputăm memoria, de aceea prezentul e gol de conţinut,

dar plin de stereotipuri – muncă, realizări, competiţie, rahat! Nu mai

avem idei, destin, patrie, nimic. Poate ei (arată camera cu scâncete) să

mai aibă o șansă, dar nu e nimic sigur. Mie viitorul mi se pare definitiv

pierdut...

Dionisie:- Colegul nostru reuşeşte uneori să lipsească tocmai din locul unde este

prezent (ton calm). Lasă prostiile, Davide, ce e aia destin? Există

dispoziţii superioare, ai uneori obligația de a îndeplini ceea ce ți se cere, fîră să gândești, să discuți. Hai, bea cu noi un pahar, suntem prietenii tăi cei mai buni! (îl bate pe umăr, ciocneşte cu el; David rămâne nemişcat).

David: -  ...Atârnăm închiși într-un spaţiu fictiv. Până la urmă existenţa asta e o

   fraudă, știm asta. Situatia noastră – a mea, a ta, a lui sau a lor (arată pe

   rând) este fără scăpare; n-o mai pieptăna atâta cu vorbe, in-gi-nerule!

Gusti, care îşi umpluse farfuria şi mânca din toate, ca un automat, îl întrerupe:

Gusti : -  Davide, ce te tot lamentezi, sau faci pe bufonul ? Mai taci naibii din gură!

David: -  De ce să tac (ţipă, piţigăiat), ei i-ai ascuns totul, nu-i aşa? E treaba ta că

  în loc să fugiţi departe, oriunde, ai tras-o după tine aici, de unde n-o

  să mai scape niciodată (’’ cenușiile’’ îi înconjoară într-o horă tăcută,

  veselă). Mie mi-e de-ajuns, sînt gata să dau socoteală. Am doi copilaşi,

  doi puişori care au început deja să… cot-co- dăcească! Mai bine…pac !

  (gest la tâmplă; din camera vecină, bebeul şi copila încep să scâncească,

  zgomote care aduc mai degrabă cu cotcodăcitul).

Florina: - (alungă iar „cenușiile” cu palma în colțul camerei și se repede în

               camera copiilor) Puiu – puiu –ŢŢŢ- ŞŞŞ (onomatopee amestecate cu

                chirăitul copiilor, zgomote de coteţ de păsări).

Contabilul: - Omule, de ce nu iei ceva să te calmezi ? Ia dă-i tu, Mariana, că ai

                  întotdeauna bulinele alea prin buzunare (asudă, e congestionat,

îşi tot şterge fruntea şi îşi masează un picior, care îl doare).

David : - Pentru tine e simplu, mănânci, dormi, te îmbeti, îţi baţi nevasta, îți

  ascunzi piciorul acela suspect! Ești un animal.

Contabilul îi trage un pumn, peste masa. David nu protestează, îi scoate limba.

Mariana: - Ce te bagi tu, mă?! Hai, înghite ! (scoate o pastilă din buzunarul

                 pulovărului, vrea să i-o pună în palmă, dar David se fereşte de ea și o

                 împinge cât colo). Tâmpitule !

Alice l-a fixat în tot acest timp pe Gusti, cu un aer aproape sever, nu mai e nici uimită, nici speriată. Gusti îşi fereşte însă privirile, nu le ridică din farfurie.

David : - Puteam fi atât de fericiţi, atât de fericiţi! (voce ascuţită şi răguşită;

arată spre Florina) : Ea...era atât de proaspătă şi inocentă când am

adus-o aici – cu părul ca mierea, silueta sprintenă şi pasul uşor, părea

o căprioară, o sălbăticiune mândră. Priviţi-o acum - jigărită, arţăgoasă

(întinde un braţ spre femeia în rochie înflorată, care a ieşit din camera

cu scâncete şi s-a apropiat de masă, cu nişte scutece pe braţ). Uitaţi-vă

ce s-a ales de ea, ce s-a ales de noi!

Florina stă în picioare, lângă zootehnician, îl ascultă, deodată începe să-l lovească cu sete, peste obraz şi umeri; îl loveşte cu palmele, dar şi cu scutecele, pare că dă din aripi, scoate icnete mici, furioase, na, ih, ah. Mai întâi, David se pitulează sub ploaia de lovituri, apoi smulge cârpele din mâinile femeii şi le aruncă într-un colţ al încăperii. Ea se luptă, renunţă însă repede şi cade pe scaun, sfârşită.

Florina :- M-ai prins, m-ai prins ! (strigă înăbuşit) De-acum poţi să îmi tai şi

   gâtul, s-a terminat, gata... (din camera alăturată, copiii încep să tipe sfâşietor; cenușiile se agită. 

  Musafirii încearcă să o consoleze, ea îi respinge) Plecaţi, plecaţi cu toţii, nu vreau să vă mai

  văd !…Neta –mamă, Neta - bebeul…

La rândul ei, Mariana izbucneşte într-un plâns isteric; vrea să bea apă, mâinile îi tremură, nu reuşeşte. Alice dă s-o ajute, dar femeia o respinge brutal:

Mariana : - Nu mă atinge, nici nu te cunosc. Din cauza ta ne aflăm strânşi aici şi

    uite ce se întâmplă, aşa e întotdeauna!

Contabilul:- Nu o lua în seamă, aşa face când se emoţionează.

Mariana: - De ce-i dai socoteală, cine e ea? (către Alice) Străino !

Contabilul ia de pe masă pastila pe care David a refuzat-o, i-o bagă repede femeii în gură, îi ţine paharul. Alice se ridică, e încruntată, are o voce dură:

Alice : - Vă sfâşiaţi între voi ca nebunii, izolarea asta v-a alienat! De ce nu

  plecaţi de-aici, duceţi-vă oriunde, ce vă tine în locul ăsta afurisit?

David : - Nu putem. Nu te băga.

Alice : -  Doar infernul exclude alternativa.

David : - Atunci ai ajuns chiar acolo, drăgușo (”cenușiile” saltă și aplaudă cu 

               entuziasm).

Alice: - Te pomenești! E incredibil, dar voi aveţi într-adevăr imobilitatea şi lipsa de

              argumente a sufletelor condamnate.

Dionisie:- Ce condamnare, ce plecare? (e ferm) Astea-s vorbe fără sens.

                 Stăm aici, din ratiuni superioare. Muncim și am prins rădăcini în locul ăsta, acum e

                 casa, e cuibul nostru (strânge pumnii, dar glasul e catifelat; „cenușiile”

                 vin iar lângă el, drăgăstoase, timide).

David: -  Desigur, nicăieri nu putrezeşti mai sigur, o dezintegrare blândă. Noi

  urâm spaţiile vaste, încâlceala străzilor, curiozitatea trecătorilor,

  luminile şi maşinile, telefoanele şi computerele, competenţele şi

  competiţiile responsabilităţile, viaţa …

Mariana: - Taci (se roagă) e înspăimântător, sînt atât de nefericită!

Alice : - Vă jucaţi de-a nefericirea, sau ce ? Mi se pare că v-aţi instalat într-o

             realitate cu aparenţe comode, adăpost, hrană şi idei puţine. Nu vă

 cunosc, deci nu-mi pot imagina viaţa pe care aţi fi dus-o în alte locuri

 și condiţii, nu pot deplânge fericirea voastră ratată, dar îmi lasă un gust

 sălciu. Tot nu înteleg: ce vă ţine aici? (se îndreaptă spre fereastră, vrea să

 deschidă, trage, renunţă). Of, aş sparge geamurile astea bătute în cuie!

Dionisie: - Cunoaştem nerăbdarea, intoleranţa tinerilor! (vorbeşte prudent).

  Oamenii pot avea necazuri, tristeti, speranţe ratate. Există felurite

  circumstanţe. Dar ai dreptate, fericirea altora rămâne de neînţeles...

              Putem înţelege doar suferinţa, care de-altminteri e contagioasă.

Alice: -  Nici nu vă cunosc, dar simt că devin şi eu cumva permeabilă, aţi revărsat asupra mea

             nefericire, ca o apă nămoloasă. Am sentimentul că mă consideraţi

              vinovată că sînt străină de infernul vostru păsăresc, că nu am a priori

              frustrările şi disperările voastre. Simţiţi că am venit cu alt bagaj şi mă

        constrângeţi să-mi cântăresc şansele. Bine. Nu mă tem și nici nu vă sînt

        recunoscătoare…

Gusti : - Alice, nu le vorbi aşa, nu ai dreptul. Vinovat sînt nimai eu, că te-am

             adus aici, pur şi simplu nu mi-am dat seama ce fac…

Alice :- De ce? Nu mă revolt pentru ce mi se întâmplă, dar nici nu compătimesc

             pe nimeni.

Mariana: - Scorpie! (în şoaptă; tare:) Străino! („cenușiile” repetă, ca un ecou

              străino, străino..)

Dând să se aşeze, Alice răstoarnă solniţa.

Alice : - Ah, îmi pare rău (se scuză) (încearcă să adune sarea vărsată pe masă).

Florina: - Sarea, ai vărsat sarea. Ce nenorocire!

David, care în timp ce Alice monologa, începuse să mănânce din toate deodată, grăbit de parcă pierdea trenul, lasă să-i cadă furculiţa din mână, fixează perplex sarea, apoi începe să îşi mişte rar, dreapta-stânga şi invers, capul mare, cu părul în dezordine; expresia necăjită a obrazului i se accentuează dureros.

David : - Ăsta-i semn rău, foarte rău, oftează el, ce ne-o mai paşte?!

Mariana: - Opriţi-vă, o să înebunesc! (se roagă, printre lacrimi, întinde palmele

  în faţa ei, ca pe un scut. Contabilul vrea să îi tragă mâinile în jos, ea îl

  împinge, ţipă) Nu mă lovi, te rog, nu mă lovi! („cenușiile” fac semne:

  lovește-o, lovește-o!

David : - Trage-i una zdravănă nea Stere, nu pierde ocazia!

Nevasta se agită deasupra mesei, strânge sarea cu latul cuţitului şi se închină.

Copiii, parcă sensibili la ce se întâmplă dincoace, încep iar să scâncească, cu piuituri şi cotcodăceli. Mama aleargă la ei.

Florina : - Puiu – puiu – ŢŢŢ- ŞŞŞ - na’ la mama, na’ la mama…

Gusti : - Haide Alice! (se ridică brusc, îi întinde mâna)

Femeia iese din camera copiilor, se opreşte în faţa Alicei:

Florina : - Presimt că venirea ta aici o să complice totul şi mai mult (vorbeşte cu

 o voce şuierătoare şi joasă, plină de ură). Da, ar trebui să pleci - sau ar

 trebui să te alungăm noi, dar mi-e teamă că nu se mai poate. Să mă laşi

 în pace, auzi? Să stai departe de mine şi de copiii mei!

David pune mâna pe umărul femeii, încearcă să o îndepărteze, dar ea se smuceşte şi rămâne înfiptă în loc.

Florina : - (către Alice, şuierat) : Pleacă de-aici, străino!

Alice ezită, apoi se încruntă, cu gesturi decise ia cele trei garoafe de la Gusti, o ocoleşte pe femeia înfuriată, îl salută cu o mişcare din cap pe zootehnician şi iese pe uşă, împinsă uşor din spate de Gusti. David se ridică de la masă, porneşte în urma lor, cu umerii aduşi. Când trec pragul, îl atinge rugător pe Gusti.

Gusti: - Lasă, nu-i nimic... ( iese, cu valiza în mână, urmând-o pe Alice; („cenușiile” îi urmează).

Scena II

Spaţiu asemănător cu cel dinainte. Gusti şi Alice, în faţa uşii deschise Gusti a lăst valiza jos, a ridicat-o pe Alice în braţe, trece pragul, şovăind. Intr-un colt, vreo sase „cenușiile” înghesuite una în alta, pipăie peretele cu degetele și șoptesc între ele in surdină , zum-zum-zum. Gusti nu se hotărăşte să o lase jos, să aprindă lumina. În sfârşit, o aşează cu blândeţe, apasă întrerupătorul, are o expresie nefericită. Se răsuceşte în loc, aduce valiza. Rămâne nemişcat, scoate batista mototolită, îşi şterge fruntea cu ambele mâini ,le coboară încet peste ochi, şi-i acoperă; îşi strânge umerii, parcă ar vrea să se facă nevăzut. Alice face un pas, mai schiţează unul, dar se opreşte. Priveşte în jos, fără o vorbă, cu obrazul fără expresie. Încăpere dezolantă, fereastră fără perdele, canapea-pat cu tapiseria ternă, o măsuţă alături, un dulap cu furnirul uzat, podeaua acoperită cu două pături. În tavan, un singur bec cu un abajur de carton colorat gălbui.

Alice: - De unde vine zumzăitul ăsta în surdină ? De unde toate semnele, toate

petele astea ?(atinge peretele cu vârful degetului, o mişcare şerpuită,

descendentă). De ce e atât de frig? (se zgribuleşte). Ciudat, am sentimentul

că nu am intrat într-o cameră, ci într-o conştiinţă întunecată…

Gusti lasă umerii şi mai în jos, braţele îi atârnă pe lângă trup, moi.

Gusti: - Alice, şopteşte, eu…Ce am făcut?! (îşi adună forţele, o cuprinde brusc în

             braţe, o sărută pe frunte, cast)…Bine ai venit!

Alice se aşează pe valiză, cu aerul că nu o mai ţin genunchii.

Întuneric. Camera dinainte, lumină cenuşie; dimineaţă. Alice, în cămaşă de noapte din pânză albă, cu mâneci scurte şi puţină dantelă, coboară din pat, îşi aruncă părul lung, încâlcit, pe spate, face câţiva paşi nesiguri. Pe jos, valiza deschisă, cu lucruri răvăşite înăuntru. Ia un pieptăn, şi-l trece prin păr, încearcă două-trei mişcări din braţe, să se dezmorţească. Pe măsuţa de lângă fereastră, acoperită acum cu un ştergar ţărănesc alb, brodat, se află fotografia tatălui cel tânăr. Alice o ridică, o mângîie scurt:

Alice: - Bună-dimineaţa tati. Cum îţi place aici? (ridică din umeri a neputinţă, o

pune la loc, se agaţă de cremonul ferestrei şi trage cu putere. Deschide şi

imediat îşi acoperă nasul cu palma. Abea atunci vede biletul lui Gusti,

lipit pe geam cu skoch, citeşte cu voce tare:) “Nu deschide fereastra!” Tu

înţelegi ceva, de ce să nu deschid? ( se adresează tot fotografiei).

Priveşte în jur, încordată, aşteptând să se întâmple ceva rău. Nimic; intră doar

câteva „cenușii”; aruncă în jur cu muște.

A: - Câteva muşte, constată (îşi duce palma la nas) şi mirosul ăsta care parcă

mi se lipeşte de piele, de păr, e palpabil, gras şi cleios, puh! („cenușiile” o

mângâie pe păr, pe obraji; ea tresare, îşi trece mână peste păr, peste braţe,

o scutură ca şi cum ar fi luat ceva între degete). Frumoasă casa aia de

dincolo zid, ţi-ar plăcea şi ţie tati, îmi amintesc cum ne plimbam pe străzi

şi îmi arătai unele detalii, îmi explicai stilurile, tehnicile (studiază

clădirea). Aseară, nu ştiu de ce, construcţia mi s-a părut întunecată şi

pânditoare. Acum însă faţada are un aer bonom, te invită în faţa

căminului să bei cafea cu lapte, să citeşti, să priveşti jocul flăcărilor. Cred

că e un conac de pe la o mie nouăsute, refacerea costă desigur o groază

de bani, îi fac și o piscină acoperită. Se lucrează la fatadă, văd schele, dar

nu şi oameni. Cine o fi proprietarul, de ce atâta mister?

(Ridică din umeri, se îndepărtează de fereastră). Asa, să inspectăm

reşedinţa...( „cenușiile”o preced, aruncă iar pumni cu muște în jur).

Se îndreaptă spre uşa din stânga, o deschide, face doi-trei paşi, se întoarce, se adresează tot imaginii tatălui, cu glas neutru:

 A:      - Aşadar apartamentul acesta nenorocit mai are o cameră, cam nouă metri pătraţi, o ferestruică

              acoperită cu pergament în loc de geam şi câteva fâşii de linoleu ca pardoseală. Mamă doamne!

Se îndreaptă spre cealaltă uşă (între timp, se adună tot mai multe muşte, e un bâzâit în crescendo, susţinut de zeci de luminiţe mărunte). Se aude cum păşeşte, se împiedică, exclamă, un robinet începe să ţiuie, un scaun alunecă scrâşnit pe ciment. Muştele bâzâie în colțuri, tot mai enervate. Revine în cameră, face inventarul cu voce tare (a uitat de miros, nu mai ţine mâna la nas, nu observă nici muștele). Enumeră, tot pentru cel din fotografie:

A: -           Bucătăria, cu un aragaz mic, fără cuptor şi un scaun fără spătar. În baie,

trei rânduri de faianţă, deasupra lavoarului. Nu funcţionează decât un

robinet. În cada ruginită au fost depozitate găleţi cu vopsea. Rezervorul veceului picură (enumeră pe degete). Dar toate astea nu înseamnă nimic, am sentimentul că în jur pândeşte ceva neliniştitor, periculos, nu-mi pot explica sentimentul…(„cenușiile” aprobă entuziaste).

Brusc, îşi scutură mâinile, şi le trece peste pleoape, iar le scutură, se îndreaptă spre pat. Se împiedică într-o cută a cuverturii întinsă pe jos, dă să o îndrepte, dar se răzgândeşte. Înciudată, îi trage o lovitură cu vârful papucului; se urcă în pat, se ghemuieşte sub pături. Vorbeşte pentru ea însăşi, cu obrazul în pernă.

A: -         Ţin minte cum mă învăţai tu demult, dragă tati, să-mi înfrâng teama de întuneric: să ţin ochii

               strâns închişi, să respir liniştit, să mă golesc de gânduri. În spatele pleoapelor mele se află un 

               câmp de margarete, mulţime de boboci care se deschid pe rând, flori mari şi albe, una-două-

               trei-zece, tot mai multe, deasupra lor zumzăie albinele (bâzâit în cameră, tot mai insistent,  

               muştele se rotesc în jurul camerei, luminiţe punctiforme se rotesc in jurul becului din tavan - 

               mişcări scurte, frânte), zboară fluturii, fluturi micuţi, albaştri, douăzeci-douăşidoi, treizeci,

               patruzeci, albaştri, pierd numărul. E extraordinar să observi cum înfloresc margaretele… 

               patruşicinci-partuşapte-cinzeci (muștele se apropie de ea, încet)… Rup o margaretă, albă,

               număr petalele, una-două, mă iubeşte - sau nu? fluturii, zboruri în zig-zag, albastru-alb…

Vocea i se voalează, se stinge, a adormit. Acum bâzâitul muştelor este continuu şi puternic, vin mereu altele, gălăgioase, îndrăznete. Somnul Alicei devine agitat, se întoarce pe-o parte, pe alta, se apără cu palma. Deodată se trezeşte, se sprijină în coate, nu-i vine să creadă.

A:        - Ce-i aici, ce se întâmplă? (e înspăimântată).

Muştele parcă atât ar fi aşteptat, se reped deodată asupra ei, laolaltă cu „cenușiile” care vorbesc toate deodată, eu vin din conștiințele murdare, eu din ochiul câinelui mort de foame, eu din sartre, eu de la oreste, eu... Alice îşi apără obrazul, braţele, îşi scutură părul. Apucă un pulovăr, un papuc, loveşte în jur.

A:          - Ieşiţi, plecaţi de-aici, spurcatelor! Afară cu voi, afară!

„Cenușiile” și muştele se feresc, se risipesc. Apoi, pe măsură ce Alice se agită, e speriată şi transpiră, încep să se adune în cerc în jurul ei. Bâzâitul creşte în intensitate. Alice se opreşte o clipă, cu braţul înţepenit în aer; stă în pat, se uită la roiul care a încercuit-o. Cercul se strânge imperceptibil. Li se adresează cu glas scăzut, cu ură:

A:      -    Ştiu ce faceţi acum, urâtelor, îmi adulmecați pofticioase pielea jilavă, transpirația și spaima 

               mea vă atrag. Vă cunosc bine, musca domestica, pândiţi momentul să îmi intraţi în păr, să mă 

               ciupiţi de obraz, de braţe. Si voi, calliphora, parcă vă simt nerăbdătoare, pe după urechi, pe la 

               ceafă şi pe gât (îşi trece îngrozită palma stângă peste locurile enumerate).. Lucilia, îmi ţintiţi 

               gura şi ochii, ah-ah! Plecaţi, v-aţi greşit ţinta, nu voi fi eu prada voastră, mârşavelor! Ajutor!

Smulge pătura de pe pat, şi-o aruncă în cap şi o zbughește spre baie, se aude cum trânteşte uşa. Strigă de-acolo, înfundat, după ajutor. Nu vine nimeni. „Cenușiile” și roiul de muște se adună, întărâtate şi bâzâitore, lângă uşa închisă. Zumzăitul creşte în intensitate, ţipetele Alicei se aud tot mai slab. Se întunecă, treptat.

Cortina

Aceeaşi încăpere, o veioză aprinsă, aşezată pe glaful ferestrei. Mai multe muște zac pe jos, nemișcate; câteva „cenușii” se tarasc incet, părăsesc incăperea. Gusti agită prin cameră un prosop mare. În mâna cealaltă are un plici cu paleta lată şi coada lungă, un instrument neobişnuit. Loveşte ba ici, ba colo, se întoarce, fandează, se apără, iar loveşte. Din timp în timp strigă către uşa băii:

Gusti: - Stai acolo, Alice, nu deschide uşa, le vin eu imediat de hac!

Bâzâitul este în descreştere, muştele se grupează spre fereastră, încep să iasă peste pervaz, unele mai cad sub ploaia de lovituri cu prosopul şi pliciul. Alice întredeschide uşa băii, îşi arată o clipă obrazul, are încă pătura trasă pe cap şi umeri. Mai multe muşte o simt, se reped spre ea, închide repede uşa.

Alice: - Ajutor!

Gusti: - Stai acolo îţi zic, le vin eu de hac. (continuă să se agite enorm, cu fruntea

 încordată, cu obrazul serios).

Se apropie de fereastră cu fandări ca de spadasin, roiul păraseşte în sfârşit încăperea, pe unde apucă. Alice întredeschide uşa, face un pas prudent dincolo de prag, apoi încă unul, se apără cu palma. Gusti mai loveşte cu pliciul, repede, de câteva ori.

Gusti: - Şapte dintr-o lovitură, ca în poveste! (râde scurt, ca un lătrat). E grozav

pliciul ăsta inventat de colegul nostru, Dionisie (o vede pe Alice, care

păşeşte tiptil) Te-am avertizat, Alice, nu poţi spune că nu ai fost

avertizată, ai găsit biletul, uite-l aici, pe pat!

Alice se apropie mult de el, tace, îl priveşte în ochi.

Alice: - Nu m-ai avertizat de nimic. Absolut de nimic! (vorbeşte răspicat şi îl

             priveşte în ochi).

Rămâne aşa, aproape lipită de el, dârză. După câteva secunde Gusti dă înapoi, lasă privirile în pământ, are un aer vinovat şi nefericit, nu ştie ce să spună. Mai

vântură prosopul, apoi ia veioza de pe glaf şi închide ferestra cu grijă, meticulos. Afară s-a întunecat de tot.

Gusti: - Eu mă duc să prăjesc nişte ficăţei. (vreo două „cenușii” îl urmează, timide; alte două râmân în 

             cameră, să observe mișcările Alicei).

Scena III

Aceeaşi cameră, ferestrele închise, Alice stă aşezată la măsuţă, scrie ceva. Ceva mai încolo, divanul-pat, acoperit cu o cuvertură maronie. Alice poartă blue-geansi şi o cămaşă în carouri alb-galbene. Cineva bate la uşă.

Alice: - Intră! (strigă fără să se întoarcă).

Uşa se deschide fără zgomot, se închide tot aşa. Dionisie, inginerul, face câţiva paşi neauziţi, ca de felină. Priveşte în jur, cercetător.

Alice: - Intră! (se întoarce spre uşă, dă cu ochii de noul venit, se ridică de pe

scaun, îi întinde mâna cu un zâmbet surprins). Asta-i o surpriză…

Pare puţin intimidată de aerul protocolar și misterios al musafirului. Acesta se apleacă ceremonios, schiţează sărutul mâinii fără să o atingă cu buzele:

Dionisie:- După cum ai aflat, mi se spune Dionisie sau inginerul (o măsoară atent)

Alice dă din cap, afirmativ, apoi îi face semn cu mâna să ia loc pe scaunul de unde tocmai s-a ridicat – singurul din cameră. Ea se aşează pe divan, în faţa lui. Omul se apleacă uşor spre Alice şi spune ca şi cum i-ar încredinţa un secret:

D: - De fapt mă cheamă Dionysos, e un nume optimist, ca şi mine (se lasă pe

       spătarul scaunului, o priveşte lung). Ai apucat să vezi laboratorul?

A  -  Desigur, am rămas acolo toată dimineaţa. Mi s-a repartizat locul de lângă

        fereastră, e lumină, cald. Am tras în piept cu nesaţ mirosul reactivilor, al

        clorurilor. Aşa am mai uitat de ce-i afară, dincolo de uşă.

D: -  Cum ţi se par locurile?

A: -  E un peisaj lunar, fără suflu şi fără culori; cu efluvii otrăvite și roiuri de

        muște. Atât.

D: -  Dar cerul, câmpul, norii care aleargă? Trec, uneori, stoluri de corbi – e un

        decor sobru, esenţial, în alb - negru. Mie mi se pare frumos.

A: -  Prefer laboratorul. Substanţele colorate, eprubetele, retortele, izuri

         cunoscute… toate astea mă liniştesc. Am pregătit un excelent mediu de

         cultură, sub microscop a apărut un colţ de pajişte, un petec de cer senin…

D: -  Imagini înşelătoare, nu te irosi în amăgiri (secretos), altfel o iei razna, ca

         toţi ceilalţi (ridică arătătorul, a semn de avertizare). Ieşi prin curte,

         te vei obişnui cu Mirosul şi cu muştele. Dacă accepţi un sfat, evită cu

         orice preț să te aventurezi pe aleea dintre mesteceni şi, mai ales, nu te 

          grăbi să vezi păsările, amână cât poţi. Am să te iau într-o zi la o plimbare

          pe câmp. Undeva, chiar pe direcţia unde apune soarele (indică) e o graniţă

          invizibilă, marcată de doi plopi subţirei. Mirosul şi musca domestica se

          opresc acolo. Pentru noi, acela e un punct-limită.

A: -   Sigur, vreau să merg cât de curând, deşi nu pricep cum e cu limita asta.

         Cred că sunteţi o persoană cool, domnule Dionisie, dar am sentimentul

          bizar că încă nu înţeleg tot ce-mi spuneţi. Beţi o cafea?

D: -   Nu beau niciodată cafea. Ai ceai de plante? (ea dă din cap, nu are). Bine,

          un ceai de care-o fi, fără zahăr.

Alice iese din încăpere, Dionisie se apleacă peste teancul de cărți puse pe jos, sub fereastră. Alege una, alta, dă din cap, ridică din umeri, scoate mici icnete de surprindere. Le aşează la loc. Alice se întoarce cu două ceşti de ceai pe o tavă cu farfurioare, o zaharniţă, etc. Pune tava pe măsuţă; Dionisie se ridică, arată cărţile:

D: -      Cu acestea în valiză ai ales tu să naufragiezi aici, printre noi? Nu am

descoperit nici o carte de bucate, nici un manual de croitorie, de tricotat,

de amor sau măcar unul despre cum se reuşeşte în viaţă…

Ea ridică din umeri, îşi face de lucru cu farfurioarele, dar e atentă la celălalt.

A: -      Zâmbiți des, dar numai cu jumătatea inferioară a obrazului. Pare o veselie

de comandă...Vedeți, eu nu știam decât vag unde vin şi nimic despre ce se

întâmplă pe-aici. Sînt descumpănită, recunosc, dar nu am intrat în panică.

Inginerul, care îşi băuse ceaiul stând în picioare, aşează farfurioara cu ceaşca pe măsuţă - gesturi încete, măsurate. Trage scaunul aproape de Alice, îl întoarce şi se aşează pe el călare, cu braţele încrucişate pe spătar.

D: -     Simt în tine un fel de încăpăţânare. Foloseşte-o, integrează-te repede

între noi, dacă eşti în stare. Poate că nu ar trebui să te încurajez, ştiu că e

riscant. Te privesc însă şi sper că vei găsi soluţii rezonabile. Mă simt dator

să îţi spun că poţi încă renunţa, mai e timp să pleci. (Într-un colț, trei

           „cenușii” aprobă, da-da).

Alice pune ceaşca de ceai lângă cea a inginerului, se ridică fără să îl scape din ochi, apoi începe să se rotească încet în jurul lui, privindu-l atentă.

A: -    Dar cine esti dumneata, cine sînteţi voi, la urma urmelor? Chiar şi numele

         voastre sună ciudat, parcă ar fi nişte porecle sau coduri, cutare-zis-cutare.

Mă întreb uneori, aşa prosteşte, în ce fel de piesă jucaţi?

Dionisie lasă capul în jos; trage aer adânc în piept, se răsuceşte la dreapta, spre Alice. O fixează, tace. Ea continuă să se rotească în jurul lui, cu paşi foarte înceţi, privindu-l ţintă. Când ajunge chiar în faţa lui, acesta izbucneşte brusc:

D: -     Cot-cot-codaac, cot-codaaac, codaac… (vocea i se stinge, o priveşte pe

Alice în ochi, vorbeşte cu ironie reținută, dar și cu un fel de viclenie). Dar

tu cine ești?

A: -     Eu... sunt în devenire.

D: -      Ia te uită, strângi pumnii! Mânia nu te va ajuta, aici e un teren de vată,

            degeaba încerci lovituri. Ţi-am mai spus, colegii noștri sunt cu toţii cam –

            şi flutură palma în dreptul tâmplei. Ne aflăm aici din câteva motive

            superioare sau obscure, spune-le cum vrei. Numele acestui loc nu se

            regăseşte pe nicio hartă. Existenţa noastră e mai degrabă îndestulată, nu

            avem grija zilei de mâine (zâmbeşte cam în silă). Sunt desigur şi unele

            inconveniente - mirosul, muștele, lumea s-a cam depărtat de noi, nu mai

            avem posibilitatea de a provoca întâmplarea, eh (oftează)…

A: -     E ca un blestem, sau ce?

D: -     Lasă literatura, eu vobeam serios, îți făceam o mărturisire. Cel mai rău este

           că aici nu plouă niciodată, ne ofilim, ne înecăm praf. De ani de zile aștept

           ploaia, nimic altceva decât o ploaie cu ropote generoase, dar ea nu vine, nu

           vine deloc! (se ridică, pare obosit; trei „cenușii” vin și se lipesc de el, îl

          mângâie, tandre şi timide).

A: -    Da...n-a fost rău monologul (bate din palme) dar nu m-aţi convins, de felul

          meu sunt cam incredulă. A propos, a cui este casa aceea frumoasă, care se

          vede acolo, peste gard, mai departe?

D: -    Care casă? eu nu văd absolut nimic (e calm).

Alice se sprijină de măsuță, cu brațele la spate – dreaptă, nemișcată. Iese deodată din inerție, îşi scutură părul, dă din cap, nu-nu. Vorbeşte cu o voce cam nesigură, parcă ar vrea să se liniștească singură:

A: -     Sunteţi alunecos și defetist. Vă declar că eu am venit aici din convingere şi nu am de gând să plec nicăieri. Mi se pare că sunt destule de făcut şi nu pot admite că am fost uitați aici. Ia să apară probleme sau nereguli, să vedeți cum ne asaltează inspectorii, experții, ziarele. O fermă de păsări, una din cele mai mari de pe continent, nu-i puțin lucru…În loc să ne sfaşiem între noi, mai bine am acționa împreună, cu solidaritate.

Inginerul o oprește, cu palma întoarsă spre ea, apoi lasă mâna în jos, obosit:

D: -     Care acțiune, să hrănim găinile astea din cuști? Tu nu știi ce spui... Bine-

           bine, ești foarte tânără, trebuie să trăieşti povestea pe care ți-ai construit-o.

           Că vrei sau nu, o să te mai erodezi, da, să așteptăm momentul acela. Ei,

          acum mă duc să îmi continui studiul asupra insectelor, posteritatea așteaptă.

Vezi, acționez și încă cum! (râde sec; „cenușiile” își strâng umerii, temătoare).

Alice îl conduce până la ușă, el se apleacă ceremonios, îi sărută mâna.

A: -    Zâmbetul acesta cu jumătate de obraz vă dă un aer de-a dreptul feroce.

Inginerul zâmbește și se mai înclină o dată, tăcut. Dispare. Alice rămâne în prag, dezorientată, îşi freacă palmele una de alta, ca şi cum i-ar fi frig, pare foarte descurajată. Deodată se întoarce spre fereastră, ia fotografia tatălui, o priveşte, îi șterge geamul cu dosul mânecii, o întoarce spre fereastră, îi arată ceva cu braţul:

A: -     Tu o vezi, nu e un miraj, nu-i aşa, dragă tati? Fara îndoială că aparţine

cuiva, dar mie nu mi se spune cui. Cred că era mai frumoasă înainte, când

renovarea nu-i dăduse aerul ăsta arogant. Uite, stâlpii albi ai pridvorului

par nişte dinţi lungi, rânjiţi într-un zâmbet a batjocură. Pe seară expresia

faţadei se mai îmblânzeşte, ca şi cum vigilenţa i-ar scădea. Cu toţi brazii şi

pajiştea aceea impecabilă, rămâne totuşi cumva amenințătoare. Lucrarea

se completează treptat, însă eu nu văd pe nimeni la schele. Tu ce părere

ai de toate astea? (respiră profund) Bine, uite, mă linistesc. Mă liniștesc și

mă pregătesc să găsesc o cale...

Pune fotografia la loc. Alege două cărţi din teancul de pe jos, le aruncă pe divan, se aruncă şi ea lângă ele, cu burta în jos; începe să citească.

Scena IV ( Aceeaşi încăpere)

Gusti strânge păturile de pe jos; are lângă el o găletuşă şi o cârpă, se aşează în genunchi, spală linoleum-ul. Două-trei muste baletează prin cameră de colo-colo. Se deschide uşa, intră Alice (blue-geansi, pulovăr cafeniu deschis). Gusti se ridică stângaci, e zburlit, cu mânecile suflecate, cârpa îi atârnă în mână. Alice abea îl priveşte, pare furioasă. Îşi aruncă de departe poşeta şi mapa pe divan, dă cu piciorul în maldărul de pături care îi stă în cale, se apropie de Gusti, îi atinge în treacăt obrazul cu buzele. Se aruncă la rândul ei pe divan, se uită la ceas, vorbeşte precipitat:

A: -     E abea douăsprezece, dar Mariana a închis laboratorul. I-am spus că nu mi-

am terminat treaba, că am depistat o mulţime de cazuri de microplasmoză,

ca să nu mai vorbim de coriză, trebuie să anunţăm CSV-ul, păsările astea

mor pe capete. Sîntem în pragul unei epidemii devastante.

G: -     Stai, stai. Nu e cazul să facem valuri. Pe de altă parte, pavilioanele sunt cam

           aglomerate, o să dau dispoziție să mai tăiem păsări, avem diferite cereri să

            livrăm carne.

A: -      Nu poți face asta, păsările sunt bolnave, sunt infectate cu cine știe ce virus

sau bacterie, nu ți-e limpede? Am rugat-o pe Mariana să mă lase să lucrez

            în afara programului, să colaborăm la analize, dar ea mi-a arătat dinții ăia

            ai ei lungi şi galbeni într-un mârâit amenințător (o imită): ce, tu n-ai auzit

           de hoţi sau sabotori, aici nu rămâne nimeni fără aprobare de sus, eu nu

           vreau să colaborez cu nimeni, ce e aia colaborare? A închis uşa cu cheia, a

           pus şi lacăt, nebuna. Cine ce sabotaj să comită în laboratorul ăla plin de

           vechituri!

G: -     Are şi ea dreptate, trebuie să respecte nişte dispoziţii, e bine să prevezi, nu

poţi şti niciodată...

A: -     Mai termină cu astea, sunteţi cu toţii nişte ciudaţi, mereu la pândă, mereu şoapte, jumătăţi de frază, tensiune, vă comportaţi de parcă la ferma asta nenorocită aţi veghea asupra cine ştie căror mistere! (schimbă tonul, se

plânge ca un copil căruia i s-a luat jucăria). Aş fi vrut să mai rămân acolo,

printre flacoanele cu roşu de congo, permanganat violet, albastru de

metilen, printre retortele şi creuzetele cu miros înţepător, care îl alungă pe

ăstalalt şi ţine departe roiurile de musca domestica.

Gusti, tot cu cârpa în mână, face un pas să se apropie de ea, dar loveşte cu piciorul în găletuşa cu apă şi o răstoarnă. Se apleacă precipitat, începe să şteargă, stoarce cârpa şterge iar. Alice urmăreşte scena cu o expresie impasibilă, fără să dea semne că ar intenţiona să îl ajute. Se lasă pe spate, îşi ridică pe rând câte o şuviţă de păr, vorbeşte în silă:

A : -     Voi pune pe aragaz o cratiţă cu pulpe de pui, sau mai bine fac tot ouă

ochiuri şi ficăţei, altceva nu avem. Ei, Gusti! spune ce preferi între atâtea

feluri la alegere?

G :-      Ouă fierte, e mai simplu (aer absent, continuă să frece linoleum-ul camerei

a şters aproape toată încăperea, efectul e pozitiv).

A : -    Nu folosim decât camera asta (glas plin de indiferenţă) pe cealaltă o ţinem

închisă, acolo nu trebuie făcut curăţenie, aşa-i? („cenușiile” întredeschid

            ușa către camera respectivă, apoi o închid). Am remarcat ieri mormanul de

rufe murdare strânse în baie („cenușiile” aduc un brat de rufe) ce-o să

facem cu ele? Poate le aruncăm pe fereastră sau le dăm foc, ce zici? (el nu

răspunde, continuă să frece cu nădejde ( „cenușiile” se așează pe rufe,

Alice oftează): E o viaţă provizorie, pro-vi-zorie, dar în acest moment nu

întrevăd nici o alternativă, nimic, doar întuneric lipicios, de consistenţa

zaţului de cafea, cu miros rânced. Atât („cenușiile” par încântate).

G: -    Pot să mă ocup eu de mâncare.

A : -   Cum vrei.

Alice îşi duce mâinile în dreptul ochilor, îşi priveşte degetele cu atenţie, ridică braţele în sus, închide şi deschide palmele. Îşi trage în sus mânecile pulovărului, îşi priveşte braţele:

A : -    Constat, cu uimire, că încep să nu mă mai recunosc (voce deodată precisă,

lucidă). Oare sunt tot eu, sau am devenit o alice domestica, pe umeri îmi

încolţesc solzişori (se pipăie, speriată), îmi vor creşte aripi de muscă sau

de galinacee ? Înţeleg tot mai puţin cărţile pe care le citesc, de gândit nu

mai gândesc aproape deloc, nu mai ascult radioul, televizor nu avem –

oricum aici sîntem ecranaţi - ziare nu primim, doar cocoloaşele de la

ambalaje. Am devenit şi eu o fiinţă aviară, cot-cot-codaac!

Gusti ridică brusc capul, pare că abea acum a auzit-o, lasă cărpa, se apropie de Alice, se apleacă atent asupra ei:

G : -    Ai nevoie de ceva, iubito? (e deodată plin de solicitudine).

A : -    Cot-codac! (înspăimântată).

G : -    Bine, fac imediat şi nişte cartofi prajiţi, durează puţin, i-am curăţat încă de-

aseară.

A : -    Cot-codaac!

G : -    Şi eu simt că mă sufoc, voi întredeschide puţin fereastra, acum e lumină

           afară, nu vor năvăli muştele, poate doar una-două…(îşi şterge fruntea de

           umăr, are grijă să nu atingă nimic cu mâinile murdare).

A : -    Cot-codac-cot-codac! (Alice dă din cap cu hotărâre : nu-nu.).

Gusti iese, se aude apa la chiuvetă, se întoarce cu un prosop, se şterge pe mâini, apoi se apropie de ea, îi pune mâna pe genunchi, vorbeşte cu voce încurajatoare:

G : -     De ce te agiţi atât? Am citit mai demult că la Smithsonian Institute din

Washington sînt vreo cinci milioane de muşte prinse în insectare, îţi dai

seama câte specii bântuie peste tot prin lume? („cenușiile” se lipesc de

perete, înfricosate. Alice se ridică în coate, îl priveşte cu milă, dă din cap :

da-da. Gusti ia expresia ei ca pe o aprobare, continuă mai cu suflet): Noi

avem de furcă aici mai ales cu musca domestica, e sâcâitoare, desigur

(„cenușiile” se lipesc de el, afectuoase, insistente), însă ciupitura ei

nu e veninoasă, trebuie să îţi înfrângi teama asta copilărească (mustele se

apropie de ea, încetisor; Alice îşi cuprinde umerii cu braţele cruciş, pare

tot mai îngrozită). Ştii, ca să îi vii de hac, e nevoie de o lovitură iute, pe

verticală, Dionisie e un expert în asta, o să vezi, ne-a învăţat pe toţi. Mai

sînt şi păsările, dar de acelea vreau să te ţii departe.

A : -     Gusti, taci! tot ce spui e monstruos şi vătămător. Tu eşti cel care mă

îngrozeşte cel mai tare, cum de nu îţi dai seama? („cenușiile”ridică pumnul

la ea, supărate).

El lasă umerii în jos, dă plece spre uşă. Alice îl prinde de mână, îl întoarce spre ea, vorbeşte precipitat:

A : -     Să ne punem cizmele de cauciuc, să pornim peste câmp, în direcţia

apusului, până la mestecenii aceia de care mi-a pomenit Dionisie, îi ştii?

(el dă din cap nu-nu, încearcă să se desprindă ; Alice nu îi dă drumul,

vorbeşte precipitat) Gusti, să mergem te rog, aici chiar mă sufoc, îmi explodează plămânii de-atâta aer otravit, mă auzi?

G :-      Să mergem dacă ţii neapărat, sunt de-acord, dar încotro, că n-avem unde ne duce...(pare confuz, face eforturi să înţeleagă ce i se cere).

Lumina se micşorează treptat în încăpere, e o clipă de întuneric. Peretele din fund se luminează difuz, cenuşiu. Pe el apar proiectate două umbre care înaintează – paşi rari, genunchii îndoiţi, de parcă pământul ar fi un clei moale. (nota : păturile, strânse mai devreme de Gusti, închipuie acum brazdele arate. Alice şi Gusti se ţin de mână şi păşesc peste ele, cu efort. Mustele se agita de colo-colo. Undeva departe, pe peretele-panou se desenează două beţişoare negre, subţiri, care înţeapă cerul cenuşiu; cei doi se îndreaptă încet, somnambulic, în direcţia aceea. Câteva „cenușii” îi urmează o vreme, schiopătând tot mai rău, apoi renunță.

Alice se opreşte, răsuflă precipitat, vorbeşte cu întreruperi:

           A : -     Gusti, îţi mai aminteşti de plimbările noastre pe plajă, de îmbrăţişările, de

           avântul de-atunci ? Eram atât de tineri, atât de neştiutori...(alungă muştele care le 

           dau târcoale). Ah, scârboaselor, tot vă mai ţineţi după noi!

G :-     Nu pot să respir, parcă ne-am afla pe altă planetă (îşi duce mâna la piept, îşi deschide haina; muștele îl țin de brațe, încearcă să îl tragă înapoi. Alice, plină de compasiune, îl împinge înainte, mereu înainte).

            A :-      Mergi greu, eşti palid şi tăcut! Nu ai să-mi spui nimic? Oare mama şi

mătuşa Eliza să fi avut dreptate, chiar ne vom rata iubirea, șansele? Totul

mi se pare ostil, până şi cerul şi câmpul. Nu zboară nici o pasăre, nu au

înflorit nici măcar scaieţii. Deasupra - gol absolut, iar sub tălpi pământul

care se lipeşte, greu ca plumbul şi vrea să ne ţintuiască în loc, Uite, degete

nevăzute mă apucă de glezne, abea îmi pot trage picioarele din clisa asta

lacomă! Dar nu mai e mult…

           G : -     Alice, încotro mergem, unde ne aflăm?

           A : -     Cred că aproape am ajuns (pe fundal, beţişoarele negre au prins contur, apar doi plopi nu     

                       prea înalţi; îşi roteşte braţele:). Simt o adiere proaspătă, ca după ploaie. Haide, puţin 

                       curaj!

Copaci, cu rămurişul sărăcăcios, au crescut pe o movilă joasă; în jur – câteva flori de câmp. Alice se aşează, mângâie florile, trage aerul în piept cu nesaţ.

A :-     (inspiră adanc) Aici pare să fie graniţa de care nici Mirosul, nici muştele nu pot trece. Aerul e purificat, se aud ciripituri, uite o vrabie, uite şi-un corb. Iubesc izul ăsta amărui al frunzelor de plop.

G :- Eu simt doar că mă sufoc (s-a sprijinit cu spatele de unul din copaci, e palid,

gâfâie) aici parcă n-ar exista atmosferă terestră. Şi e atâta linişte încât îmi ţiuie urechile. Să ne întoarcem, Alice, haide chiar acum înapoi! (Alice îşi lipeşte cu groază palmele de obraji, le apasă peste gură, să nu ţipe; îl priveşte ca pe un extraterestru)

A :-                 Bietul de tine ( îl mângâie pe păr; vorbeşte încet, dar lămurit): Dionisie

            avea dreptate, am intrat sub Umbrelă, sîntem nişte păsări fără aripi. E o existenţă primitivă, un ev mediu cu limite stricte şi puteri superioare, exercitate de nu se ştie cine. Eu nu mă pot totuşi resemna, ştiu că nu trebuie să aştept ajutor de la nimeni. Tu ce intentionezi?

G : -                 Nu stiu ce vrei de la mine. Nici nu înţeleg bine unde m-ai adus. Ce avem

noi de făcut aici, atât de departe, pierduți în câmp?

A : -                Nimic. Sîntem două făpturi ...de fermă. Cotcodaac! Hai înapoi.

Îl ia de mână, ca pe un copil, el se clatină, nesigur pe picioare. Se întorc spre fermă, învinşi, două umbre gârbove cu mânecile de la pulovere atârnându-le pe umeri, ca nişte aripi frânte. „Cenușiile” îi întâmpină în drum, euforice, entuziaste.

Actul II

Scena V

Un colţ de clădire, o alee cu pietriş, mai în spate alte clădiri fără ferestre, cu răsuflători mici, pătrate. Alice vine pe alee (pantaloni bej, bluză albă, sacou

            bej cu nasturi metalici; e pieptănată cu părul strans la spate), cu paşi destul de siguri, cu o mapă sub braţ. Dionisie (halat albastru-închis, îmbrăcat peste pulovărul pe găt şi pantaloni) îi iese în cale; arată obosit şi împuţinat la trup, dar are pe obraz un anumit zâmbet de triumf. Un grup de „cenușii” s-au strans îngrozite într-un colț.

A:-       Bună-ziua domnule Dionisye, aţi câştigat cumva la loto? Observ ca sunteți foarte vesel.

Ii întinde mâna, el se apleacă ceremonios. Deschide pumnul stâng, îi arată un fel

de praştie:

D: -      Priveşte-aici, Alice, încordez, trag, lansez discul ăsta micuţ (o trage mai aproape de zid, se uită să nu fie martori, încordează elasticul, trage in roi, câteva muște cad secerate la pămant; el scoate o mică exclamaţie de triumf) Aha, v-am nimerit, gata cu voi! (se apleacă şi numără:) patru magnifica, muşte de carne şi trei din cele obișnuite. Bunicică recoltă, ce zici?

A: -      Ca-n poveste! Felicitări, domnule Dionisie (bate din palme), mai rămân în jur doar câteva sute de mii, sper să le daţi gata repede!

 Ca un zgomot de fond, se aude un cor de lamentări subţiri, dureroase şi, în surdină, un

 bâzâit neîntrerupt. Alice îşi lasă bărbia în piept, inginerul trage cu praştia lui ciudată la dreapta 

 şi la stânga, muștele cad; îşi trece necontenit palma peste craniul pleşuv, care atrage muştele ca mierea.

Dionisie:- Am dresat tot felul de fiinţe, şoareci, păianjeni, gândaci. Toate vietăţile astea sînt în stare să 

                deprindă câte ceva - oamenii, cel mai greu, pentru că au idei şi ambiţii (aruncă iar priviri 

                furişe în jur): Nu-i nimeni să mă audă? Musca însă, draga mea, nu e în stare să înveţe absolut

                nimic, e cea mai stupidă făptură de pe pământ, creată doar ca să ne sâcâie. Nu-i nici un păcat

                să o stârpeşti, crede-mă! („cenușiile” devin rugătoare, dar el încordează, trage; două cad, 

                împreună cu muștele) Na’ că v-am fript! (se uită atent la Alice:) Am observat că în timpul din

                urmă muştele nu se prea apropie de tine, nu te plac, e evident. („cenușiile” aprobă și își fac

                vânt cu palmele; să fie din pricina parfumului pe care îl folosești? (e ironic, pe urmă schimbă 

                tonul) Arăţi bine, ce-ai făcut zilele astea?

A: -        Ieri a fulguit. Gândeam că frigul şi zăpada vor mai potoli mirosul și mai ales insectele astea.    Da de unde, sunt rezistente, îndopate din belşug cu proteine. Simţeam că mă cam lasă nervii, aşa că m-am hotărât brusc, am ieşit pe câmp. (ca pentru sine:) Pământul arat, cenuşiu şi vorace, parcă încerca să mă tragă jos, să mă fixeze, ca într-un insectar. Înaintam greu, luptam cu o toropeală cumplită. Oare de ce? Am reuşit totuşi să ajung la plopi. Acolo aerul înţeapă uşor şi e parfumat, ca la munte (închide ochii, inspiră).

D: -     Locul potrivit pentru a face planuri de viitor.

A: -     Nu, eu nu mi-am făcut niciun fel de planuri, constatam doar că exist, că încă sunt vie. (deodată pare să isi amintească de ceva:) Cum vine asta „dubla palmă uşoară’’?

D: -     Ei, dacă tot ai venit printre noi (o ia uşor după umeri) trebuie să-ţi încredinţez câteva mici secrete, aşa, ca un exorcism (se apropie de ea, vorbeşte secretos). Musca are o percepţie proastă a mişcării pe verticală şi tendinţa nefirească, asemănătoare cu a unor oameni, de a se lansa în zbor printr-o deplasare înapoi (fâlfâie din braţe).

A: -      Râdeţi de mine, domnule Dionisie? Ăsta-i misterul locurilor?

D: -      Nu glumesc deloc, ascultă-mă! (se apropie de o muscă neatentă) Orice tentativă de a o plesni trebuie să ţintească vreo patru centimentri în spatele victimei, asta-i metoda Don Oltin. Cât despre dubla palmă uşoară, maeştrii sunt triburile de masai, renumiţii crescători de vite. Vrei 

            să-ţi arăt? („cenușiile”par îngrozite, sunt gata să o ia la fugă)

A: -     Mai bine nu, vă rog eu frumos!

D: -     Uite-o cum se ferchezuieşte, liniştită. Stai puţin! (nu ţine seama de protestele ei, ia poziţie de atac, aplecat înainte, îşi depărtează braţele vreo jumătate de metru unul de altul, deasupra insectei. Brusc, îşi pocneşte palmele – o mişcare iute, puţin zgomotoasă; musca pică la

pămant, el se şterge pe halat) Quod erat demonstrandum! Aşa se stărpesc fioroasele

muşte ţeţe. Din păcate, masaii dispar treptat, împreună cu turmele lor cuminţi. Boala 

somnului, draga mea, ehe.. (”cenușiile” îl înconjoară, aruncă în el cu pumni de muște, enervate

rău) Ah, insectele astea nenorocite mă obosesc, atacă necontenit. Ce mai, de tine nu se 

apropie deloc.

Soarele albicios proiectează pe zidul scorojit silueta inginerului: o umbră înaltă, capul ca un ou,

 brusc, Alice îi taie calea:

A: -      Bine-bine, aţi reuşit să mă neliniştiţi. De fapt, totul este o mise en scène, nu-i așa? Priviţi-vă umbra (urmăreşte conturul cu degetul pe zid) : capul oval, braţele lungi, o formă vagă, fluturătoare. Acum chiar mă întreb: de ce mă aflu eu aici? Pentru Gusti, desigur, dar chiar nu există nicio alternativă, nicio scăpare? (răsună de peste tot ţipete difuze). Am vrut să iubesc, să cunosc, să trăiesc şi altceva – alte experiențe, alte peisaje, alți oameni. Realitatea mea era prea îngustă și fără orizont. Nu mi se pare că am comis vreun păcat.

D : -    Ce să îţi spun? ( o mângie părintește pe păr) Mulţi au plecat în lume cu o astfel de dorinţă legitimă, dar în final nu au găsit nimic nou. Jurnalele de călătorie sînt nesincere, autorul vrea cu orice preț și prilej să-şi etaleze cunoştinţele, acoperă totul de explicaţii. La urmă rezultă că n-a descoperit nimic. Orizontul nu e în exterior, ci în interiorul nostru, te-ai gândit la asta?

Alice se sprijină de zidul crăpat, cu mâinile la spate, şcolăreşte:

A: -       Departe de papucii şi de cămara cu murături de-acasă, speram o existenţă pregnantă. Ţinteam undeva, mai departe, mai sus - dar iată-mă strivită de roiurile de musca domestica şi exhalaţiile galinaceelor astea subnutrite. Aveam tot dreptul să mă gândesc că alături de Gusti voi trăi altfel banalul, uzura, dar constat că sînt toate şansele să mă rătăcesc.

D: -     Mă ofer să te-ajut, există întotdeauna o alternativă. Ce ai vrea tu de la viață, titluri, bani, renume?

A: -     Dar cine naiba te crezi dumneata, oi fi Diavolul, de mă tentezi? Nu mai pricep chiar nimic (pune o mână pe umărul inginerului, îl scutură uşor): vă mai întreb o dată, cine sînteţi voi, ăștia de-aici? În jurul meu totul se manifestă excesiv, pervertit și cu majuscule: Mirosul omniprezent, Muştele ca nişte erinii, Păsările subnutrite, sordidul, duşmănia acumulată în locuri şi lucruri, dar mai ales lipsa oricărui dialog. De când venit, nu știu dacă am schimbat cu Gusti zece fraze normale, parcă nu ne mai auzim unul pe celălalt. Cu dumneavoastră e altceva, domnule Dionisie – sînteţi, cum să mă exprim, deținătorul secretelor, marele păpușar care trage sforile, dar nu participă la joc. V-aș numi Presedintele onorific. Uneori îmi spuneţi lucruri care mă paralizează complet, nu ştiu ce efecte pot declanşa. E ca şi cum aţi practica altceva decât viaţa. (”cenușiile” aprobă și se înclină, respectuoase, fac cerc în jurul lui, dar se feresc de Alice).

Inginerul zâmbeşte enigmatic şi îi sărută mâna, curtenitor:

D : -     Eu, fermecătoare doamnă, am adoptat de o vreme o atitudine de expectativă, m-am retras în vârsta și demnitatea mea rănită. E felul meu de a participa la această realitate pe care tu o numeşti, pare-mi-se, pervertită. Am ales un drum paralel, solitar, care mi-a permis totuși să-mi menţin convingerile. În loc să descopăr vreun sit istoric sau o legendă care bântuie pe câmpurile dimprejur, scriu pagini despre instinctul ucigaş al păianjenului sau despre efectele lipsei de umezeală în sol. E şi acesta un fel de a exista activ, de a aştepta atent. Din păcate, uneori mă tem că totul se destramă …

A : -    Poate că dimpotrivă, totul se recompune.

D : -    Aşa crezi tu? Hm (o priveşte bănuitor ; schimbă vorba): Muştele astea chiar nu te plac, te ocolesc făţiş. Hai sa plecăm de-aici.

A :-     Tot ce-mi spuneţi pare o simplă speculaţie, o expresie a neputinţei – sau jucaţi o cacialma, nu știu... (inginerul ridică umerii, cu nevinovăţie).

Trebuie să văd păsările, altfel nimic nu are sens!

La doi metri mai încolo e o uşă de fier cenuşiu, cu o tăbliţă ‘’Pavilionul II’’; o deschide, 

păşeşte înăuntru. Inginerul o apucă de braţ, o trage înapoi rămân nemişcaţi, parcă împietriţi 

de zgomotul revărsat. Îşi spun ceva, dar ţipetele şi cotcodăcelile sînt atat de puternice, încat le 

acoperă glasul. În unele momente liniştea cade brusc, de parcă o ghilotină ar fi retezat miile 

de gătlejuri. În pragul uşii se iveşte Gusti, cu halatul încheiat strâmb, cu obrazul răvăşit, ţigara

 îi tremură între degete.

D: - Iată-iată, un copil speriat iese din tunelul groazei…

Gusti nu e deloc bucuros să o vadă acolo, se încruntă, începe să o împingă uşor înapoi, să 

o îndepărteze.

G: - Ce cauţi aici, Alice? Te-am rugat să stai departe de păsări, nu e treaba 

        ta să bântui prin pavilioane. Poate fi periculos…

D: - Tocmai îi spuneam și eu că e mai bine să plecăm din locul ăsta.

A: - Sigur Gusti, tu eşti paznicul, cerberul păsăresc. Vreau și eu să le văd, ce ți se pare așa ciudat? 

       Piu-piu- piu, veniți la mama! (dă să deschidă ușa pavilionului, dar Gusti o opreste ferm).

G: - Eu răspund de ele. Astea nu sunt păsări de curte. Stai departe, te rog.

A: - Da, tu dispui de ele. Mănâncă şi beau dacă le dai, respiră dacă eşti de-acord, merg sub cuţit 

       când faci tu un semn (vorbeşte cu voce înaltă, să se facăauzită). Cunoşti noile

       reglementari europene ? – galinaceea comunitară are dreptul la patru metri pătraţi de curte, 

       mai mult decât spaţiul verde pe cap de locuitor al capitalei. Găina-ue, nu va mai ciuguli

       concentratele făcute din găinaţul şi cadavrele celor ca ea, ci va putea să scurme zi 

       lumină după viermişori și va avea suficient loc să fâlfâie din aripi. Au drepturi și ele și s-au 

       impus. Cine îşi mai permite astăzi să nu ia în seamă găina care tuşeşte, găina bolnavă de gripă?

G : Alice, ai luat-o razna (între timp a reuşit să închidă uşa pavilionului), totul există doar în 

      închipuirea ta, noi ne luptăm aici cu unele greutăţi, e drept, dar situaţia e  sub control, te asigur.

A:  Greutășile astea trec oare și dincolo de gard, de împrejmuirea asta sordidă unde ne amestecăm 

       în noroi, alături de păsări? (arată cu mâna spre conac) Acolo, la piscina cu brazii şi pajiştea verde?

G: - La ce să privesc peste gard, nu e treaba mea. Eu știu doar că producţia a crescut, am 

       redus pierderile, păsările sunt sănătoase şi au hrană îndeajuns, noi desfăşurăm o 

       activitate transparentă și folositoare societății.

A: - Taci că nu mai suport! Nu înțeleg ce se petrece cu tine. (îşi acoperă urechile, să nu-l mai audă).

Inginerul intervine, îi ia pe amândoi după umeri:

Dionisie:- Ei, gata, linistiti-vă ! Ce mâncaţi voi astăzi, copii? (glasul e plin de solicitudine, zgomotul

       pavilioanelor a rămas în urmă)

A :- Ouă, ficăţei, cotcodaci şi iar cotcodaci sub diferite forme, răspunde Alice încă furioasă.

D: - Vă invit la mine să mâncaţi altceva. Sunt un om singur, asa încât e o sărbătoare când am 

        musafiri (îşi freacă palmele, încântat).

Soarele alburiu şi slab bate pieziş, profilându-le umbra pe ziduri.

A: - (amuzată) Priviţi, ai zice că un liliac mare, cenuşiu, poartă cu în zbor două umbre descumpănite 

        (îl ia pe inginer de braţ, hotărâtă). Haidem! („cenușiile” îi preced, tupilându-se).

Cortina

Scena VI

              * continuă

     ( titlu anterior: Oameni aviari)

                                                                                           Diana Turconi

19.01.2007

supliment Bucurestiul cultural nr. 24