Radu Tudoran şi culorile istoriei
Deşi poate sǎ parǎ o
superficialitate, prima impresie care îmi apare când îl evoc pe
Radu Tudoran sunt culorile – o paletǎ care cuprinde toatǎ
diversitatea lor şi combinǎ savant complementaritǎţile.
Scriitorul nu evolua în dihotomii de alb-negru, nu se disipa în
cenuşiuri insipide şi nu exploda în artificii de alb neprihǎnit.
Tudoran adora culorile şi se înconjura de ele, alegându-le cu o
pricepere înnǎscutǎ, dar şi cu un ochi exigent şi creativ, aşa
cum deprinsese de la amicii din tinereţe - Perahim, Iustner, Victor
Brauner, Miliţa Pǎtraşcu.
Apartamentul din poarta Cişmigiului,
pe Şipotul Fântânilor, te întâmpina cu un glasvand-vitraliu din
triunghiuri întrepătrunse de bleu-ocru-vernil-oranj, care încǎlzea
şi înnobila atmosfera, pregǎtind privirea pentru vasta întindere
de mochetǎ albastru-turcoaz, pe care fotoliile largi şi canapeaua
de catifea vârstatǎ mǎrunt, predominant roşu, apǎreau ca nişte
insule primitoare, ancorate pe ghiare masive. În faţǎ, dincolo de
apele mochetei, sub fereastra care ocupa un perete întreg şi-ţi
aducea crengile copacilor lângǎ umǎr, se întindea dunga fermǎ a
biroului, în nuanţe de nuc brun, pe care pǎrea cǎ s-a prelins
miere topitǎ. Peste tot, vaze şi scrumiere cu linii esenţiale, din
ceramicǎ pregnantǎ. În nişa unde lua masa, culorile se linişteau
însǎ în bleu-petrol, ecruuri şi argintǎrie, deasupra cǎrora
sclipeau cristalele de Boemia ale lampadarului şi aplicelor.
Interiorul casei de la Snagov,
proiectatǎ de arhitectul Ricci, era şi mai curajos colorat: la
parter, în continuarea întinderii de iarbǎ plinǎ de flori de
margarete, pǎpǎdie şi trifoi, te întâmpina roşul-cardinal,
verdele şi portocaliul, alǎturate şi alternate cu o mare ştiinţǎ
a compoziţiei atmosferei. Sus, fiecare încǎpere etala o dominantǎ
proprie - albastrul, spre lac; verdele, spre gradinǎ; ocrul, în
spaţiul îngust al cămăruţei din capul scǎrilor, sǎ îl
lumineze. Obiectele aveau rolul lor, potrivite anume ca sǎ creeze
rapeluri, precum marea amforǎ portocalie, profilatǎ pe cadrul
ferestrei care îmbrǎţişa pajiştea, lacul şi perspectiva
malurilor.
Tablourile nu fusererǎ alese cu
preţiozitatea neavenitului, aşa cǎ aveau forţa sǎ creeze
atmosferǎ: trei mari, semnate Perahim, erau, în fapt, reproduceri
fotografice înrămate. Prin anii optzeci, scriitorul trimisese
autorului prieten originalele, pe care acesta dorise sǎ le
recupereze la sfârşit de viaţǎ. Refuzase o recompensǎ materialǎ
consistentǎ, cerând doar reproducerile, pentru a nu se despǎrţi
de acele imagini care îl însoţiserǎ în toate etapele vieţii şi
îmblânziserǎ sordidul feluritelor mansarde cu chirie, unde
petrecuse destui ani întunecaţi. Una din acestea era preferata, iar
Tudoran se oprea adeseori în dreptul ei: o siluetǎ femininǎ,
subţire, cu picioare graţioase de balerinǎ şi pǎrul fluturând
în spate, care se prǎbuşea ca o cometǎ într-un neant
albastru-cenuşiu. Altele trei, marine de Vlasiu – plaja, cerul,
marea, ca nişte dungi orizontale, tǎiate de siluete verticale –,
aveau menirea sǎ-i reaminteascǎ, în nesfârşitele ierni ale
Epocii, când temperatura din apartamentul bucureştean nu depǎşea
douǎ grade peste zero, elementele esenţiale ale peisajului care
reprezenta paradisul sǎu de elecţie. Mai erau însǎ expuse şi
alte feluri de imagini: o placǎ de faianţǎ pe care lǎsase sǎ
ardǎ, într-o ocazie fericitǎ, mai multe lumânǎri felurit
colorate, iar ceara topitǎ crease o suprapunere interesantǎ de
cercuri întrepǎtrunse. La baza scǎrii de lemn de la Snagov, te
întâmpina un şir de fotografii în sepia – câteva instantanee
cu un mǎgar hazliu, de a cǎrui expresivitate scriitorul nu înceta
sǎ se uimeascǎ. Fǎrǎ sǎ teamǎ alǎturarea, rampa fusese
însoţitǎ de patru schiţe semnate Medrea, nuduri mici, severe, în
rame albe. Sensibilitatea scriitorului pusese împreunǎ toate
acestea, iar pentru oaspete rezultatul se constituia într-un parcurs
neobişnuit, foarte incitant, prelungit în mod inspirat în planul
grǎdinii, cu dominante de verde şi albastru.
Dar nu doar interiorul pe care Tudoran
îl crea în jurul lui impresiona retina. Mi-l amintesc pe scriitor,
întâmpinându-şi prietenii în dimineţi de varǎ sau în
dupǎ-amieze de vizitǎ, iarna: într-un timp al cenuşiilor
absolute, el apărea în cǎmǎşi galbene, portocalii, verde acid
sau în pulovǎre albastru-apǎ, ocru, uneori câte un polo
vieux-rose sau un Lacoste alb. Peste haina cafenie purta câte un
fular albastru electric sau roşu intens. Cǎmǎşile erau comandate
la croitor şi executate dupǎ un model riguros: din bumbac sau in,
cu mânecǎ lungǎ și largi cât trebuie, ca sǎ fie rǎcoroase
vara; depǎşeau generos încheietura femuralǎ şi se terminau cu
buzunare mari, iar reverul scurt le dădea o tentǎ de severitate. Le
purta uşor scrobite şi arǎta întotdeauna proaspǎt, neatins de
caniculǎ; când urca dinspre lac spre casǎ şi vântul se agǎţa
în pânzele acelea cu linii decise, pǎrea cu adevǎrat catargul
unei fregate svelte, care pǎrǎsise apa şi înainta fǎrǎ greutate
peste iarba neliniştitǎ a grǎdinii.
Parcǎ în contrast cu aceste impresii
vizuale pregnante, rostirea şi comportamentul scriitorului erau de o
extraordinarǎ delicateţe, cumpǎnite, astfel încât deveniserǎ
armonioase ca o melodie; în ele culorile se topiserǎ într-o paletǎ
nesfârşitǎ de nuanţe, dar discreţia acelui adaggio ştia sǎ se
impunǎ imediat asistenţei, comunicând, deopotrivǎ, forţǎ şi
profunzime. Deşi alese şi rostite cu grijǎ, parcǎ ar fi aşezat
cǎrţi preţioase în rafturile unei biblioteci, cuvintele
constituiau pentru Tudoran o religie personalǎ, care nu profesa
întotdeauna blândeţea, ci, mai degrabǎ, cǎuta cu pasiune
dreptatea.
Radu Tudoran era fundamental un
justiţiar, dar nu un Robespierre obtuz şi neiertǎtor, ci un spirit
înalt, un clarvǎzǎtor a cǎrui privire iniţiatǎ ştia sǎ
distingǎ amǎnuntul, sǎ interpreteze şi sǎ despartǎ fǎrǎ greş
apele. Strǎbǎtuse opt decenii de istorie încrâncenatǎ, care îi
mutilaserǎ destinul personal laolaltǎ cu acela al neamului, iar
gândirea lui superioarǎ desfǎcuse în fâşii infinitezimale
evenimentele, extrǎgând substanţa lor adevǎratǎ – întunericul,
noroiul, oroarea, câteodatǎ şi o fǎrâmǎ rǎtǎcitǎ de iubire,
o licǎrire de umanitate. Compromisul îi era complet strǎin, oda şi
madrigalul oportunistului nu i-au murdǎrit niciodatǎ peniţa, mǎcar
cu un rând.
Când era vorba de cuvântul scris,
lucrurile deveneau grave şi complicate: Tudoran a scris mult, dar cu
un efort greu de imaginat – în cele opt-zece ore de trudǎ
cotidianǎ peste caietele cu foaie velinǎ, reuşea sǎ aştearnǎ
cel mult nouǎ pagini; dupǎ ce le recitea, seara, pǎstra din
acestea maximum douǎ sau trei şi era mulţumit, considera cǎ
avusese o zi bunǎ. Când nu pǎstra nimic, spunea cǎ nu îşi
merită pâinea; în acele seri era înnegurat şi plin de tensiune,
supǎrat şi îndoindu-se amarnic de el însuşi.
Viaţa pentru Radu Tudoran nu avea sens
fǎrǎ putinţa de a scrie. Şi totuşi, muşcând din propria fiinţǎ
ca un zeu singuratic, a renunţat în plin avânt la o carierǎ care
promitea totul şi, timp de zece ani lungi, nesfârşiţi, nu a scris
nimic, pentru a nu lǎsa deschisǎ posibilitatea vreunei manipulǎri.
A fost un timp al disperǎrii absolute, al descinderii în infern;
l-am auzit afirmând de câteva ori, fǎrǎ emfazǎ, cǎ un deceniu
de tǎcere impusǎ, la vârsta creaţiei mature, echivaleazǎ cu un
secol de recluziune în cea mai neagrǎ celulǎ de izolare. S-a
întors spre lume într-un târziu, printr-o evadare virtualǎ din
lagǎrul totalitar, pe puntea corǎbiei Speranţa – s-a întors Cu
toate pânzele sus! şi spatele drept. Ceea ce, mai târziu, nu a
putut totuşi sǎ punǎ în scris i-a otrǎvit sângele cu furii
adânci, pe care puţini le bǎnuiau rǎscolindu-l sub atitudinea
aceea perfect educatǎ. Deşi în aparenţǎ atât de stǎpânit,
sufletul lui era incandescent şi fǎurit pentru zboruri acute, fǎrǎ
teamǎ de riscul marilor abisuri, câtǎ vreme acestea nu însemnau
prăbuşiri morale. Înţelegea cu fiecare fibrǎ excesul şi
nemǎsura artei – iubea delirul paletei lui Van Gogh şi pe cel al
barocului catalan, se extazia admirând verticala nebuniei iberice,
care îl leagǎ pe Goya de Gaudi.
Suflet de navigator,
Tudoran a ridicat drapelul culorilor izbǎvitoare, topite în
cuvântul scris: a fǎurit din el corǎbii, a construit ziduri, a
înălţat curcubee; s-a înconjurat şi s-a acoperit de cuvinte ca
de o platoşǎ de nestrǎpuns. Nu îl agitau frustrǎri personale, ci
neputinţa de a se face dreptate acelora care se stinseserǎ cu mâna
întinsǎ zadarnic dupǎ ea. A rǎmas pânǎ la sfârşitul vieţii
rǎnit de marile trǎdǎri ale istoriei: pentru el, epoca abia
trecutǎ, cât şi cea prezentǎ nu aveau culori, erau doar o zăpadǎ
batjocoritǎ. Dupǎ un prim entuziasm inocent, asistase plin de
nedumeriri şi oprobiu la momentul numit generic revoluţie – o
nouǎ victorie neînaripatǎ, care se tǎvǎlise peste multe trupuri
tinere, zdrobindu-le nemilos; urmase un diluviu tulbure, prielnic
pentru ştergerea urmelor şi încă, braconajul fǎrǎ limite.
Scriitorul s-a stins într-o zi sumbrǎ
de 19 noiembrie, ucis de o ultimǎ nimicnicie: o mânǎ nepriceputǎ,
care şi-a trǎdat menirea. Bǎtea un vânt rece şi umed, pe
trotuare se scurgea o zloatǎ subţire, lipicioasǎ; ninsese puţin,
plouase puţin, noroiul ieşise peste tot din rigole.
Minutele treceau numǎrate riguros de
monitorul cardiac; lupta inimii puternice continua cu opintiri, dar
respiraţia era de-acum rarǎ şi ezitantǎ. Pe sticla ferestrei de
la etajul şase, picǎturile de ploaie care se scurgeau dese pǎreau
lacrimi de înger. Doctoriţa epuizase toate manevrele: a deschis
braţele, a neputinţǎ. Eram singure; nu puteam rosti nicio vorbǎ,
nu era nimic de comentat. Am aprins o lumânare. Deodatǎ, încǎperea
micǎ de spital a fost tǎiatǎ în lung de o razǎ subţire, dar
puternicǎ de soare, venitǎ de nu se ştie unde şi opritǎ acolo.
În lumina aceea neaşteptatǎ, inima lui a amuţit de uimire:
scriitorul s-a stins lin, cu un fel de grabǎ. Raza s-a întors
imediat de unde venise, ca o albinǎ spre stup, îngreunatǎ de
polenul adunat sub aripi. Era ora unsprezece dimineaţa.
Diana Turconi
