ORASUL SILUETELOR DE FUM II

Bucurestiul Cultural | Editie scrisa

22.03.2006

Bucurestiul Cultural, nr. 3/2006

​Bucureștiul Cultural, nr. 3/2006

Diana Turconi

Dedicație scrisă de Geo Bogza
pentru Diana Turconi

Zilele din urmă m-au urmărit, ca un laitmotiv, nişte versuri de Matei Vişniec pe care Florin Mugur obişnuia să mi le recite uneori, cu o anumită expresie a obrazului, de parcă mi-ar fi făcut o confesiune foarte personală. Erau după-amieze când Iulia dormea, răpusă de dializă, iar Mugur simţea nevoia să privească lumea din altă perspectivă decât cea a adultului cu tâmplele cărunte. Imi arăta treptele de la intrarea unui bloc, ale vreunei case, uite la treapta asta cea mai de jos, crescută chiar din asfalt, e atât de modestă încât nu o observă absolut nimeni - o ştergea bine cu batista, se aşeza cu multe dificultăţi, din pricina şoldului. Surâdea, părea de-a dreptul încântat, dacă stai aici devii deodată invizibil, spune drept, mă mai vezi? – şi mă invita, cu un gest hotărât, să iau loc lângă el.

Într-adevăr, trecătorii se perindau prin dreptul nostru, unii zgomotoşi, alţii tăcuţi, grăbiţi sau preocupaţi, nici unul nu îşi întorcea privirile să ne cerceteze, părea că n-am fi fost acolo, ghemuiţi cu genunchii aduşi sub bărbie şi câinele Fix lungit cuminte între noi. Asta e înălţimea de la care privesc copiii lumea din jur, constata Mugur, arătând cu mâna lui tremurătoare şi elegantă oameni, maşini, prăvălii, copaci. De-aici, de jos, înţelegi mai bine vârsta a toate, uite rugina de sub aripa maşinilor lustruite, scorburile ascunse care opresc fluxul  sevei către ramuri, muşchii căzuţi ai obrăjorilor ăştia fardaţi cu grijă, guşa dublă dar şi glezna sprintenă, sânul care saltă. Simţi mirosul candid al pământului după ploaie, exhalaţiile  asfaltului copt sub caniculă, acreala transpiraţiei sau parfumul discret al domniţelor în floare... Cam tot de la înălţimea asta privesc lumea şi câinii oraşului –oh, nu-i vorba de Fix, stârpitura mea aurie, ci de aceia serioşi, înţelepţi, care ştiu să străbată bulevardele cu sute de maşini, viscolele negre, ostilitatea agresivă a mahalalelor. Ii auzi? – începea să recite cu glas abia şoptit: „Pe străzile oraşului, câinele oraşului /mă latră încet/ de ce latri la mine, îl întreb/sînt singur, îmi răspunde şi mă cuprinde frica// să mergem să bem o bere/ îi răspund/el rîde, îmi spune, eşti nebun?/ce o să zică oraşul cînd ai să bei bere/ cu cîinele oraşului?// eu mă înfurii şi strig: nu-mi pasă,/ aşa să ştii, nu-mi pasă de oraşul tău,/ îl detest, îl urăsc, sînt gata să-l arunc în aer/ de ce strigi la mine, mă întreabă/ cîinele oraşului aproape plîngînd//sînt singur, îi răspund/şi mă cuprinde frica...”. 

Mugur îşi strângea umerii de parcă i-ar fi fost într-adevăr frică sau frig, căldura după-amiezelor de vară îi umezea fruntea, dar când se sprijinea uşor de mine ca să se ridice, îi simţeam pe umăr degetele îngheţate. Făcea primii paşi cu dificultate, şovăind; încet îşi regăsea ritmul, şchiopăta tot mai puţin pregnant, curând înainta cu acea mişcare rotunjită, de barcă dansând sus-jos pe valuri. De oriunde am fi fost ne îndreptam, în încheierea plimbării noastre, către Dealul Mitropoliei - pentru poet, acolo era epicentrul oraşului. Urca dealul cu privirea dusă aiurea, părea că nu observă zborul porumbeilor, al mierlelor, strălucirea culorilor exaltată de  soarele în asfinţit. Câinii străzii îl lătrau pe Fix, moderat, ca pe un cunoscut; Mugur îi privea numai cu coada ochiului, ăştia-s cei nou-veniţi, mi-a spus într-un rând, ceilalţi erau prietenii mei... Cu vreo doi ani în urmă, într-o dimineaţă, i-am găsit dormind risipiţi pe Deal, care încotro – cel alb, cel urât dar simpatic, cel rău, căţeaua trandafirie, javrele tărcate şi vreo trei pisici. I-am chemat la oase de pui, ca de obicei, dar nu şi-au mai ciulit urechile, n-au tresărit. Trecuse cineva cu chiftele sau cu bomboane otrăvite şi făcuse ordine, înţelegi. Răsucită pe-o parte, cu botul în sus, cu o labă sub urechea rotunjită graţios, căţeaua trandafirie părea că surâde; avea vârful limbii albastru...

                                                           

                                                                *          *

                                                                       *

Nu departe de Bucureşti, în dreptul celor două porţi în unghi drept, se afla un petec nu prea mare de porumbişte răcoroasă. Era locul unde, în unele seri de august, Geo Bogza ne chema să facem un foc de tabără, cu ştiuleţi copţi pe jar şi ceai de iasomie cu zahăr candel şi rom. Când flăcările se înălţau, Radu Tudoran devenea foarte tăcut, obrazul i se înăsprea, ochii îi scăpărau cu un fel de neînduplecare – ştiam că îşi aminteşte tragedia acelei nopţi de demult, când încercase, cu şase tovarăşi, să evadeze de sub plasa roşie care căzuse ca un blestem peste pământurile noastre. Stăteau ascunşi pe o navă, aşteptau semnalul convenit; undeva, pe chei, cineva aprinsese un foc - şi deodată oameni mulți, lătrături, urlete, agenţi, soldaţi: era vorba de o trădare, i-au găsit şi i-au ridicat pe toţi; ultima imagine a fost focul arzând vesel pe chei. Tovarăşii aveau zilele numărate. Printr-un şir de întâmplări, Radu Tudoran a scăpat de temniţă, dar în revista Orizont - numărul din septembrie/octombrie ’44, sub titlul sinistru de „Morţi la 23 august 1944” , era publicată o listă a celor condamnaţi moral, fără apel: C.tin Virgil Gheorghiu, Păstorel Teodoreanu, Radu Gyr, Ion Vinea, Radu Tudoran, C.tin Rădulescu Motru, C.tin Noica, Pamfil Seicaru şi alţii. Peste numele şi vieţile acestora avea să cadă o cortină întunecată, iar paginile semnate de ei urmau să fie smulse din rafturile bibliotecilor şi aruncate în foc.

În preajma aceloraşi flăcări, panamaua albă a lui Geo Bogza aduna lumina şi devenea fosforescentă, părea că o aură îi înconjura chipul colţuros, care se îmblânzea, apoi întinerea clipă după clipă, până când din fotoliul de rafie se ridica silueta unui tânăr deşitat, şui şi neliniştit, îmbrăcat în pantaloni vânătoreşti, cu o cămaşă deschisă la piept şi în picioare cu nişte bocanci enormi, care îl ajutau, desigur, să rămână ancorat de pământ.

Ne arăta cu degetul, acuzator: am douăzecişi trei de ani şi sînt încă un fără căpătâi! Locuiesc la Buştenari, cu mama, frate-meu Buik, pe care nu-l prea văd, pisicile şi câinele Cheng; ne descurcăm destul de bine, Lenuţa şi Alexandru ne trimit în fiecare lună ceva bani. Adevărul e că eu  nu sînt în stare să depun nici o muncă, să îmi construiesc vreo situaţie sau măcar perspectiva ei, tot ce pot face, până la arderea fiinţei mele interioare, este să scriu, atât. E în mine o sete extraordinară de viaţă nefalsificată, dublată de o răzvrătire grozavă, un refuz dramatic de a mă dărui cuiva, de a mă înregimenta în banal. Nu vreau să devin un îmbuibat cu bunuri, nu pot face asta nici măcar pentru Magdalena… Ea a înţeles neputinţa mea şi mi-a spus că s-a resemnat, va respecta dorinţa familiei, va cânta la pian, se va căsători cu un  burghez onorabil şi va face câţiva copii - îşi apăsa mâinile pe piept, cu disperare, mă temeam să nu îşi smulgă inima şi s-o arunce acolo, în flăcările jucăuşe. Brusc a apucat un ştiulete şi a început să înfulece cu o poftă terribilă, nu am mâncat nimic de luni 17 august 1931, când m-au chemat la parchet dis de dimineaţă, unde, la serviciul de identificare mi s-au luat amprentele, voi fi probabil condamnat pentru nişte poezii din Poemul Invectivă; când mi-au dat drumul, am rătăcit vreo două ore prin oraşul cenuşiu, duşmănos, apoi m-am întâlnit cu tot grupul la Lăptărie la Maxy – Saşa Pană, Roll, Virgil Gheorghiu, Brunea, Edy, Călugăru - s-a vorbit de caietele lui Urmuz şi de suspendarea revistei, am înţeles că mişcarea de la „Unu” stă să se destrame. Disperat, m-am dus la Voronca şi am plâns faţă de el pentru falimentul acelui crez, pe urmă am hoinărit pe cheiul Dîmboviţei şi la Soşea; a început ploaia, m-am întors, eram ca nebun, am intrat în vreo cinci hotele, am rezervat camere pentru mine însumi şi mi-am lăsat tot felul de  mesaje la recepţie, în fine, m-am adăpostit în Gară, am dormit acolo vreo trei ore, pâna ne-au dat afară că se făcea curăţenie; m-am dus spre podul Elefterie, unde este banca pe care obişnuiesc să stau şi să scriu; bătea vântul şi încă mai burniţa, totuşi am scris alte câteva bucăţi noi pentru Poemul Invectivă, apoi, împreună cu Voronca, am rătăcit  prin Cişmigiu, descompuşi, unde l-am întâlnit întâmplător şi pe Aderca. După-amiază m-am  dus la tipografie, să văd cum se culegeau caietele  Urmuz şi iar pe chei, apoi la Saşa, dar cheia nu era la locul obişnuit de pe fereastră şi nu am putut intra, aşa încât…iată-mă aici! A mai înhăţat un ştiulete, a dat pe gât o cană cu ceai, apoi a recitat ceva extraordinar, suna cam aşa: Totul mă chinuia atunci, faptul că aveam/ zece degete, în loc de o sută; sau mai/bine unul singur, putând să se prefacă în fulger/ că trebuia să merg pe pământ, în loc să sbor;/ sau mai bine să fi fost într-o mie de locuri deodată;/ totul mă chinuia atunci, dragostea dintre/ bărbaţi şi femei, pe care eu aş fi vrut-o/ altfel, o întâmplare supranaturală,/ la care să participe oceanele, cu vastitatea lor/ desnădăjduit eram, şi plin de o cumplită revoltă…

22.03.2006

Martirii de azi si de ieri

  Martirii de azi și de ieri

Ați vizitat cumva situl Wikilao al ziaristului Lao Petrilli? Cam prin vară publica un așa-zis imn al grupării teroriste ISIS, intitulat „Repede, repede” (versiunea în limba italiană) pe un fond muzical gălăgios, cu inflexiuni arabizante și bla-blauri. Totul este însoțit de imagini intimidatorii şi de un videoclip de infern: mingi de foc, jerbe de flăcări, călăi cu cagule, cu mitraliere, victime îngenuncheate pentru măcelărire, scene de antrenament. Cacofonia de amenințări penibile provoacă mai degrabă tristețea pentru cât de cumplit se poate degrada spiritul uman, decât îngrijorarea și mă trimite cu gândul la cuțitarii de cartier, ale căror argumente în raporturile cu semenii sunt injuriile și lama șișului.

Traducerea este adresată Italiei catolice (subtitrarea în engleză) însă intențiile de vendetă se extind asupra lumii întregi, țintindu-i în mod special, dar neexhaustiv, pe creștini. Scriitorul Hassan Hassan, coautor al volumului „Isis. Inside the Army of Terror” scris împreună cu jurnalistul Michael Weiss, afirmă că ameninţările auto-intitulatului Stat Islamic nu trebuie ignorate: acesta nu va ezita să recurgă la strategii tot mai brutale şi feroce pentru a-şi duce la capăt planurile. Şeful grupării teroriste, Abu Bakr al-Baghdadi, are cu adevărat intenţia să cucerească planeta, iar ţinta sa prioritară este Roma şi în mod special Statul Cetăţii Vaticanului, văzut ca simbol al creştinătății. Interesante sunt şi afirmaţiile conform cărora liderii organizației teroriste provin dinlăuntrul regimului dictatorial al lui Sadam Hussein şi deţin cunoştinţe excelente referitoare la strategii militare de avangardă.

Cercul răzbunării, trasat din plăcerea sadică de a supune altă ființă umană umilirii și agresiunii prin puterea mârșavă și lașă a răpirii şi prin lama ucigașă pe care isistul (cum altfel să îl numesc?) o mânuiește peste victima legată fedeleș, plin de complexe înveninate şi gol de soluții de adaptare sau cooperare, îi cuprinde pe toți cei ce nu sunt de acord cu ideile confuze şi demente ale agresorilor. Refuz în mod deliberat să mă refer la credința acestora, deoarece această calitate înălțătoare a sufletului nu poate motiva, în epoca noastră, patima dezaxată, primitivă, de a-ți tortura și ucide aproapele, când de fapt Divinitatea și toți onorații mesageri sau reprezentanți ai Acesteia, indiferent de numele dat Lor, îndeamnă la îngăduință, empatie și iubire în lume.

Refrenul paranoic, difuzat de un centru audio-vizual de curând înființat, constituie prima mărturie de propagandă a jihadiștilor extremiști apărută în limba italiană. Începând cu titlul, nu îți propune alta decât să intimideze: „Repede-repede veți rămâne surprinși, ca un fulger pe cerul senin veți vedea batalioanele noastre pe pământurile voastre”. Sau: „Mi-ai declarat război cu alianța lipsei de credință, bucură-te așadar de răzbunarea mea; cu cât te vei încăpățâna să combați, cu atât mai mult vei suferi”. Și încă, într-un crescendo al amenințărilor: „Noi vom veni la tine cu distrugere și moarte. Noi cu sânge vom acoperi marile bulevarde, grație cuțitelor ascuțite care taie grumazurile câinilor care se adună..” .

Occidentul are dreptate să fie șocat; vor urma desigur alte și alte grozăvii, așadar să fim uniși și prudenți – și de ce nu, ferm reactivi. Și încă un aspect: e îngrijorător că Raportul Amnesty International denunță crimele și abuzurile petrecute în cursul diverselor conflicte de-a lungul lui 2014, dar nu și atrocitățile săvârșite împotriva creștinilor. Conform statisticilor organizației americane Open Doors, în perioada 1 noiembrie 2013 - 31 octombrie 2014, în lume au fost uciși „pentru credința lor, 4.344 de creștini și 1.062 de biserici au fost atacate, arse, distruse”. Coreea de Nord ține în regim de recluziune dură între 50.000 și 70.000 de creștini, păstrându-și, pentru al 13-lea an consecutiv, primatul în persecutarea celor ce se închină crucii. Open Doors subliniază că 2014 va fi amintit în istorie drept anul cu cea mai înaltă rată de persecutare a creștinilor - dar ce e mai rău, se spune, este pe cale să se întâmple”. Paștele anului în curs poate fi considerat o sărbătoare a martirilor creștini ai zilelor noastre. Rândurile lor vor fi oare îndesite și de ați nevinovați? Să ne rugăm pentru ei încă de-acum! Să păstrăm un moment de reculegere.

                                                                            *

Există, din păcate, locuri pe lume unde atrocitățile promise de refrenul paranoic al teroriștilor te fac să suspini: déjà vu... În aceste locuri, imaginarul public conservă, chiar dacă imperfect, amintirea lagărelor de muncă înțesate de torționarii și călăii secolului trecut - unii încă în viață și cu pensii bunișoare - iar grânele și copacii cresc pe miriadele de morminte știute sau neștiute ale martirilor din care numai câțiva au fost ridicați ieri-alaltăieri la cinstea altarelor. Sunt locuri care încă mai păstrează, ca lumina stelară, urmele tancurilor invadatoare ale celor aproape un milion de ocupanți; sunt depărtări unde încă mai răzbat gemetele de moarte ale țăranilor schingiuiți, amestecate cu cele ale cailor jertfiți cu sutele de mii pe altarul măreţ al colectivizării perdante; adâncimi unde încă răsună urletele elitelor torturate sălbatec pentru că își iubeau confesiunea, neamul și patria. Și încă, aici, lângă umărul meu și al tău, iată urma proaspătă a gloanțelor în zidurile caselor, bibliotecilor și muzeelor, în copacii din marginea străzilor; iată mormintele reavăne ale eroilor adolescenți din '89 și umbrele Pieții Universității, mutilată în fapt și spirit de tzunami-ul ieșit din măruntaiele pământului și dirijat cu îndemnuri şi laude către exponenții unei lumi a normalității.

Întrebați-ne așadar despre distrugere și jaf, avem expertiză! Bisericile noastre au fost deja sechestrate, episcopii au fost zdrobiți în beciurile Securității iar credincioșilor li s-a cerut să abjure înainte să fie uciși; în casele noastre s-a intrat deja în zori, cu mandatul de moarte, iar pe pământurile noastre au pătruns deja batalioanele asasine; marile noastre bulevarde au fost deja înroșite de valuri de sânge, peste care se înălțau, sfidătoare, imaginile gigantice ale puternicilor vremii, ucigași fără cagule, omagiaţi sub soarele orbitor de august sau în gerul năpraznic de decembrie. Când nu s-a ucis, s-a jefuit, cu tot atâta patimă.

Noi, pe aici, am trecut deja printr-unul din genocidele amintite recent, cu pietate, de Papa Francisc.

Fără urmă de cinism, ci cu infinită durere şi neîmpăcare pentru câte s-au făcut și nu s-au pedepsit încă de oameni și istorie, putem spune: de ajuns atâția martiri! 

Diana Turconi

Ultimul Geo Bogza

România Literară Nr. 11/ 1993

CĂRȚI ROMÂNEȘTI prezentate de Alex. Ștefănescu 

Ultimul Geo Bogza 

Geo Bogza a murit la 14 septembrie 1993 la Spitalul Elias din București. Avea 85 de ani. În ultimii ani ai vieții devenise un personaj foarte greu accesibil. Nu mai colabora la reviste, nu acorda interviuri, nu se lăsa fotografiat sau filmat. Își petrecea verile la reședința sa de la Snagov, alături de câțiva membri ai familiei, în mijlocul florilor și pomilor. Ziariștii trimiși acolo cu misiunea de a-i smulge măcar o declarație se întorceau cu mâna goală, spre exasperarea redactorilor-șefi. Acea ultimă perioadă din existența lui Geo Bogza a semănat cu o lentă scufundare în ceață. Pentru opinia publică, moartea scriitorului n-a fost o moarte, ci doar momentul în care ceața i-a acoperit complet chipul.

Spre imensa surpriză a celor care urmăresc îndeaproape ce se întamplă în literatura română, a apărut recent o carte de convorbiri cu Geo Bogza, realizată în cel din urmă an al vieții sale. Și nu este vorba de o carte convențională, improvizată de un ziarist dornic să-și lege numele de acela al unui scriitor cunoscut, ci de una complexă și plină de dramatism, de o adevarată operă. Performanța se datorează Dianei Turconi, ea însăși scriitoare (a publicat romanele Una și aceeasi iubire, 1986 și Legați-vă centurile de siguranță, 1988, iar în prezent pregătește un volum de povestiri, Mica prăvălie cu orori). Cu tact și competență (știe tot ce se poate ști despre trecutul de avangardist al lui Geo Bogza, despre avangardă în general, despre presa interbelică, despre literatura proletcultistă, despre cărțile fratelui lui Geo Bogza, Radu Tudoran etc. etc.), Diana Turconi a reusit să-l facă pe dificilul ei interlocutor să vorbească, sincer și ezitant, lucid și vulnerabil, așa cum n-a mai facut-o vreodată. La început, dialogul se leagă greu, din cauza obișnuinței scriitorului de a se înfățișa... pururi tânăr, înfășurat în manta-i de fraze solemne. Ambiția lui este de a da răspunsuri scurte, aforistice, din care să nu reiasă ce simte el cu adevărat. Recunoaștem în această tehnică a eschivării vechea înclinație a lui Geo Bogza pentru ostentație, pentru o atitudine teatrală (înclinație vizibilă nu numai în creația sa imnică, din perioada maturității, culminând cu Cartea Oltului, ci și în aceea teribilistă din tinerețe, inclusiv în Poemul Invectivă). Întins în pat, cu medicamentele alături, sau stând pe un scaun în gradină, cu genunchii acoperiți de un pled, bătrânul scriitor se străduiește să compună declarații care să-l avantajeze ("Marii vinovați nu trebuie să găsească iertare; dar prefer ca razbunarea să o ducă la capăt cineva care se cheamă Destinul"; "Toate elementele geografice m-au modelat interior. Nu m-a lasat indiferent nici o înfățișare a lumii."; "Dumnezeul meu este o mireasmă a Universului."). La rîndul ei, Diana Turconi pare inițial inhibată (probabil și din cauza faptului că, înainte de a-și da acordul pentru realizarea dialogului, Radu Tudoran a supus-o unui fel de test, cerându-i o mostră de treizeci de intrebări) și puțin cam snoabă. Întrebările ei suferă de prețiozitate ("Vi se pare că trăiți într-o lume a hazardului sau într-una aflată sub semnul destinului? Aveți, să zicem, sentimentul că destinul vă așteaptă în prag dimineața, când deschideți ușa?"; "Credeți că, odată ajuns la un anumit nivel de evoluție spirituală, orice om își găsește seninătatea?"; "Vă amintiți când a coborât întâia oară seninătatea în dumneavoastră?"; "Să vorbim despre vina și despre pedeapsă. Haideți să intrăm în palatul regelui Agamemnon. Sunteți de partea Electrei?"). Foarte repede, însă, nefirescul convorbirii se topește și dispare fără urmă. Diana Turconi începe să pună întrebări dictate de propria sa curiozitate (și nu de dorința de a trece cu bine un examen). Ea vrea să afle dacă Geo Bogza și-a iubit părinții, ce relații au fost între el și frații lui, în ce împrejurări a fost închis pentru "pornografie", în 1934 și 1937, de ce a susținut regimul comunist după război, de ce l-a lăudat pe Stalin ș.a.m.d. Iar Geo Bogza, cucerit de franchețea insistenței sale anchetatoare, iritat, dar și flatat de cruzimea unora dintre întrebări (dovada clară că este tratat ca barbat, și nu ca un bolnav care trebuie menajat), devine el însuși. Povesteste întâmplări de demult, străduindu-se să și le amintească pe acelea pe care nu le-a mai folosit niciodată în cărțile sale, explică ce a simțit în anumite împrejurări sau ce simte în prezentul convorbirii, conștient de dispariția sa într-un viitor foarte apropiat, mărturisește care sunt aspirațiile sale secrete ș.a.m.d. Un episod biografic emoționant este, de exemplu, acela al involuntarei intervenții nefaste pe care scriitorul a avut-o în soarta a două ființe apropiate, o matușă a sa și fiica acesteia. Era în timpul războiului și cele două femei voiau să părăsească în grabă Bucureștiul, dar în Gara de Nord, văzând trenurile supraaglomerate, Geo Bogza le-a sfătuit să amâne plecarea pentru a doua zi. A doua zi le-a condus din nou la gară, a asistat la urcarea lor în tren și, de fapt, le-a trimis la moarte, pentru că, la numai câteva minute după desparțirea de ele, o bombă a aruncat trenul în aer. După cum reiese din relatarea scriitorului, un sentiment de vinovăție legat de aceasta întâmplare l-a urmarit până la sfârșitul vieții.

Asemenea întâmplări și situații, însoțite de comentarii și reflecții autentice, febrile sunt cu sutele în carte. Diana Turconi îl determină pe Geo Bogza să se pronunțe asupra condiției de om, în general, asupra propriei sale vieți, asupra lumii prin care a trecut. Ilarie Voronca și Felix Aderca, Pamfil Șeicaru și Stelian Popescu, regele Mihai și Ion Antonescu, G. Călinescu și Tudor Vianu, Tudor Arghezi și Mihai Beniuc, Nicolae Labiș și Nichita Stănescu, Ion Țuculescu și Maria Tănase, Ana Blandiana și Mircea Dinescu și numeroși alți oameni de valoare sunt evocați dintr-o perspectivă inedită, din perspectiva unui Geo Bogza înzestrat cu clarviziunea bătrâneții și eliberat de automatismul celebrării personalităților.

Impresionant și oarecum senzațional este faptul că Diana Turconi obține de la Geo Bogza aprecieri explicite și asupra situației din România postcomunistă. Opiniile scriitorului despre executarea soților Ceaușescu, despre venirile minerilor la București (de neimaginat pe vremea când apărea volumul Oameni și cărbuni în Valea Jiului!), despre Ion Iliescu constituie un document istoric și politic de o valoare excepțională. Ele nu pot fi reproduse in extenso în cadrul unei cronici literare. Ceea ce se poate afirma însă cu certitudine este că Geo Bogza supune regimul instaurat în România după 1989 unor critici severe și că se situează clar de aceeași parte a baricadei cu opozanții acestui regim. De asemenea, deși păstrează până la sfârșit nostalgia idealului egalitarist din tinerețe, scriitorul recunoaște monstruozitatea și falimentul sistemului comunist.

Multe întrebări ale Dianei Turconi exprimă altceva decat curiozitatea și anume o dispoziție ludică, de care Geo Bogza adeseori se contaminează. Drept urmare, cartea ni se înfațișează nu numai ca o anchetă inteligentă, ci și ca un joc tandru. Se poate vorbi, chiar, de o adiere de erotism, de un discret și eteric roman de dragoste, suprapus romanului de idei și romanului-document din care se compune cartea. Diana Turconi notează cu sobrietate și cu un bun-gust desăvârșit dovezile acestei comuniuni sufletești de o mare puritate. Ea îi aduce în dar bătrânului scriitor spumă de zmeură, iar el o roagă să-l lase să-și treacă degetele prin părul ei lung și blond. Un bărbat abstract, amintirea barbatului de altădată, o iubește pe o femeie și ea ireală, ireală prin faptul că a apărut tânără, frumoasă și inteligentă la căpătâiul unui muribund.

Eu sunt ținta, carte scrisă în tandem, este mai frumoasă și mai tulburătoare decât toate cărțile lui Geo Bogza.


Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, Eu sunt ținta (18 iulie 1992, Snagov - 14 septembrie 1993, Spitalul Elias), București, Ed. DU Style, 1996, 384 p., preț neprecizat.

MÁRTON ÁRON, APOSTOLUL VEACULUI

Cartea redactată de Mons. Dr. Gergely Kovács, postulatorul cauzei de canonizare, Csilla Lázár, directoarea Muzeului memorial din satul natal și Dr. Márta Bodó, redactor șef al revistei Keresztény Szó (Cuvânt Creștin), onorează binecuvântata memorie a episcopului Áron subliniind această iubire față de toți oamenii, indiferent de naționalitate și confesiune.

Chiar dacă nu își propune să fie exaustivă și se concentrează în primul rând pe calea crucii a neclintitului ierarh, publicația poate fi considerată de nișă, fără exagerare, oferind pentru prima dată cititorului de limba română posibilitatea de a-l cunoaște mai bine pe marele episcop transilvănean, despre care până acum s-a publicat prea puțin în limba română.

Dacă am răsfoi paginile discret acoperite de o suflare de praf ale istoriei catolicismului în sud-estul european în perioada comunistă, am afla că în vara îndepărtatului 1948, Cominformul sovietic a cerut tuturor statelor-satelit să ia măsuri de izolare a Bisericii Catolice și de dizolvare a celei Greco-Catolice. Se adoptase o rezoluție care indica întreruperea oricăror relații cu Papa de la Roma, decretat șef al imperialismului mondial și temut pentru diviziile lui nevăzute. Așa-zisa orientare politicianistă a Vaticanului, aliatul „hitleriștilor care au scăldat în sânge Europa și sunt dușmanii de moarte ai libertății” era denunțată și clamată zgomotos, inclusiv de reprezentanții de vârf ai ortodoxiei (istorica epistolă enciclică, semnată la Moscova în 1945, cu prilejul alegerii noului Patriarh). În materie de credință, motto-ul director al timpurilor decreta că „nu există adevărat comunism fără ateism”. În acest context, România se grăbea să devină o Republică Populară, adică un amestec de violență neînfrânată, despotism fanatic, crime la lumina zilei, abjecție, sărăcie și umilințe. În februarie 1948, Gheorghe Gheorghiu Dej afirma că „Biserica Catolică este singurul obstacol organizat în drumul instaurării definitive a democrației populare în România”. În martie al aceluiași an nefast, episcopul romano-catolic de Alba Iulia, Márton Áron, împreună cu alți șapte episcopi catolici au trimis o scrisoare guvernului Groza, protestând împotriva unor prevederi contradictorii din noua Constituție a Republicii Populare, care urma să fie promulgată în aprilie – în special încălcarea libertății de conștiință și a dreptului de practicare a religiei. Semnatarii solicitau libertate religioasă pentru toate cultele din România, asigurarea educației religioase din școli și oficierea de servicii divine în cadrul armatei, în spitale, orfelinate și închisori. Autoritățile nu i-au luat în seamă, dar Securitatea i-a luat in vizor; Constituția RPR, inspirată în spirit și literă de aceea sovietică, avea să fie promulgată în 13 aprilie 1948. În difuzoarele agățate la intrarea magazinelor sau a claselor de școală, răsuna vocea Secretarului general al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman, Gheorghiu-Dej, dezlănțuită într-o retorică violentă și demagocică: ”Papa de la Roma va găsi motive să critice Constituția noastră pentru că ea nu concordă cu tendința Vaticanului de a se amesteca în treburile interne ale diferitelor țări sub pretext de păstorire a drept-credincioșilor catolici...noua noastră Constituție nu prevede supunerea cetățenilor noștri de religie catolică față de directivele politice ale Vaticanului ... nu ne-am lăsat ispitiți de strălucirea vițelului de aur american, la ale cărui picioare vrea Vaticanul să își ducă drept-credincioșii... În locul prigoanei religioase, al cărui focar este de secole Vaticanul, Constituția Republicii Populare Române proclamă libertatea religioasă”. Pe acest dictator lipsit de scrupule, pus de Stalin să conducă despotic destinele unui popor strivit și umilit – să nu uităm că până în 1958 în România se afla aproape un milion de soldați ai Armatei Roșii, iar comisarii sovietici aveau să părăsească tara doar in 1964 – îndrăzneau să îl înfrunte cei câțiva episcopi catolici, asupra cărora se strângeau repede norii grei ai celor mai cumplite persecuții. Biserica Universală părea extrem de fragilă în fața uraganului comunist, care se îngrășase din genocidul a milioane de victime inocente și promitea alte hecatombe de cadavre și de suflete desfigurate.

Urmând cu fidelitate indicațiile Moscovei, guvernul Petru Groza, care anulase una după alta toate convențiile și tratatele semnate de regimul burghez, a denunțat în vara lui 1948 și Concordatul cu Sfântul Scaun. Eliberate de obligațiile legale față de Vatican, autoritățile comuniste, încurajate de comisarii sovietici, se dezlănțuie în infinite persecuții contra Bisericii și credincioșilor catolici: după naționalizarea bunurilor și desființarea învățământului confesional prin Decretul 176 din 2 august, sub pretextul de ”lărgire și democratizare a învățământului”, la distanță de numai o zi urmează noua Lege a Cultelor - Decretul 177, care stabilea relațiile dintre culte și statul comunist. Reaua credință a regimului era evidentă: oficial se aproba existența diferitelor religii și Biserici, cu condiția ca fiecare cult să își stabilească propriul statut - acesta trebuia însă supus de Guvern validării în Marea Adunare Națională. În aceste momente de mare cumpănă, episcopul romano-catolic de Alba Iulia, Márton Áron, a fost însărcinat de Vatican să radacteze noul Statut al Bisericii Catolice din România. Cu prețul unor eforturi uriașe, la sfârșitul lunii octombrie ’48, alături de episcopii Anton Durcovici și Iuliu Hossu, Márton Áron depune propunerea de Statut la Ministerul Cultelor. Ministrul Stanciu Stoian respinge proiectul, comunicând că acceptă doar trei articole din cele 46 prezentate. Replica demnă a episcopului Márton nu întârzie: acesta refuză categoric un Statut care nu oglindește principiile de bază după care se ghidează Biserica Universală. Înfruntând încă o dată ateismul de stat și conformându-se indicațiilor Vaticanului, declară anul 1948 an de devoțiune mariană.

Tensiunea era enormă, arestările și asasinatele se comiteau fără număr, nimeni nu se mai putea considera în siguranță. Curajosul episcop Márton nu cedează. Așa cum nu se temuse să înfrunte autoritățile ungare fasciste, luând apărarea evreilor din ghetouri, pe cale de a fi deportați – atitudine publică pentru care fusese declarat persona non-grata și expulzat - nu se teme nici acum. Toate încercările sale succesive de a obține aprobarea Statutului sunt însă respinse de ministrul Stoian, care invocă pretexte fabricate ideologic, așa încât Biserica Romano-Catolică va funcționa în România comunistă într-o semi-legalitate și aproximativă toleranță, menite să o vulnerabilizeze față de presiunile autorităților. Episcopii catolici recalcitranți, alături de numeroși preoți care nu au răspuns la solicitările de trădare a Bisericii lor – între care ralierea la așa-zisa mișcare a ”partizanilor păcii” - au fost aruncați în infernul recluzionar, unde vor suporta tratamente pe care limbajul comun nu le poate reda în toată grozăvia lor. Prin Pastorala din 11 octombrie ’48, episcopul Márton îi pregătea sufletește pe preoții din subordinea sa pentru a înfrunta zilele apropiate ale martiriului, precedate de „tragedia fraților noștri greco-catolici”. Le cerea dârzenie și rezistență prin rugăciune, interzicând participarea la mitingurile organizate de Partidul Muncitoresc, sub pedeapsa excomunicării; îi prevenea că lupta anticatolică se întindea în pată de ulei, se căutau modalități pentru desființarea Bisericii Catolice din RPR. Într-adevăr, la sfârșitul lunii octombrie, toți cei șase episcopi greco-catolici au fost arestați, iar pe 1 decembrie '48, prin decretul 358, cultul greco-catolic a fost trecut în ilegalitate și toate bunurile acestuia confiscate. Indicațiile Anei Pauker din mai ’49 erau clare: prelații catolici trebuiau compromiși în orice fel, sub acuzația de a fi comis infracțiuni de drept comun și înscenarea unor infracțiuni precum traficul de valută. Tot astfel s-a procedat și în privința laicilor ramași fideli Bisericii. Așa cum se aștepta, episcopul Márton Áron a fost arestat la 21 iunie 1949; în luna iulie a aceluiași an, Papa Pius al XII-lea îl numește arhiepiscop titular ad-personam. Va rămâne în detenție până în 1955, trecând prin mai multe închisori și cunoscând toate suferințele și înjosirile de care aveau parte în acei ani fii Bisericii Catolice. Deceniile următoare aveau să îl supună la nenumărate alte încercări – domiciliu obligator, cenzură și restricții de orice fel, târcoalele și presiunile spionilor regimului, adeseori mascați în sutană, un grav accident, provocat după metodele cunoscute. Dragostea enoriașilor, prietenia și încrederea greco-catolicilor aflați în clandestinitate, recunoștința discretă a poporului evreu și protecția divină i-au fost însă alături.

Familia mea aparținea unei minorități privite de autoritățile Republicii Populare cu neîncredere și ostilitate, deoarece își avea rădăcinile în Occidentul puted, sursă a tuturor relelor, și în mod special în lumea catolică, decretată de ideologia atee instrument servil al imperialismului anglo-american, domeniu al marelui dușman, Papa-de la–Roma. Prelații catolici și credincioșii erau numiți generic cârtițe ale Vaticanului, trădători de țară, dușmani ai poporului muncitor și ai dreptei credințe. În biblioteca din apartamentul unde ai mei fuseseră evacuați forțat, în douăzeci și patru de ore, din vila proprietate, cu un an înainte de arestarea tatei și a fratelui său, arhitecți cu doctoratul la Milano, sub acel pretext de trafic de valută, cărțile stăteau rânduite unele în spatele altora, pe trei rânduri. Cele mai prețioase, autori străini, enciclopedii și dicționare în italiană, franceză sau germană – comori care nu se găseau în librăriile vremii – se găseau tocmai în fund, ascunse de privirile căpitanului Constantin Antohi, care îl interogase pe tatăl meu în închisoare și primise apoi repartiție să locuiască vreme de cinci ani împreună cu noi, supraveghindu-ne la domiciliu și jefuindu-ne cu orice ocazie.

Nu împlinisem încă cincisprezece ani când aveam să descopăr, alunecată în mâinile mele dintr-un dicționar, o broșură cu coperți gălbui – Divini Redemptoris a Papei Pius al XI-lea, versiunea în italiană. M-am pus imediat pe citit, textul se referea la persecuțiile declanșate de sovietici împotriva Bisericii Universale, despre lupta voită în mod rece și pregătită cu atenție împotriva a tot ceea ce este divin. Între paginile acelea tensionate, am găsit și o foaie de caiet acoperită de ortografia îngrijită a bunicului meu – copia unei scrisori adresată de reprezentanții Bisericii Catolice de ambele rituri primului ministru Petru Groza – un protest împotriva faptului că aproape trei milioane de cetățeni ai Republicii Populare Române, fii ai Bisericii Catolice se văd tratați din partea legilor și a autorităților, ca și cum ar fi vrăjmași ai țării, ca vinovați de crime împotriva poporului, ei care sunt fiii acestui pământ, pe care-I lucrează de veacuri cu sudoarea frunții lor... Tatăl meu m-a găsit aplecată peste acele fraze, dar nu a părut nici uimit, nici neliniștit. La noi acasă se vorbea deschis despre ce se petrecea în țară și în lume, nu îmi fusese impus niciodată să nu repet în afară ceea ce auzeam, dar un anumit simț al pericolului mă făcea să tac asupra a toate, ca și cum ce aflam ar fi fost o rugăciune pentru cea mai strictă intimitate. Cu felul lui special de a prezenta faptele, conturându-le fără crispare sau otravă în voce, dar cu accente care le făceau de neuitat, tata mi-a vorbit de Padre Mantica și de eroicul Padre Clemente Gatti, parohii Bisericii italiene din București, foarte îndrăgiți în familie, numindu-l și pe Márton Áron, asupra caruia apăsa strivitoarea răspundere de a păstra nepătată onoarea Bisericii noastre: e ca titanul Atlas cu globul pământesc pe umeri, suspina tata, în antichitate astfel de oameni erau considerați zei, noi creștinii le spunem însă mai frumos - îi numim fericiți sau sfinți.

Ne-am amintit apoi, împreună, de monseniorul Iosif Schubert, întâlnit în anii petrecuți de acesta la mânăstirea de la Timișul-de-Sus. Condamnat la închisoare pe viață, acesta din urmă traversase timp de un deceniu jumătate infernul lagărelor comuniste de exterminare de la Sighet, Oradea, Aiud, Pitești, Dej și Gherla, fiind supus ”tratamentelor speciale” și tuturor ororilor practicate de torționarii din sistem. În 1964 a fost eliberat și trimis, cu domiciliu obligator, la Timișul-de-Sus; alături de el au fost claustrați acolo preoții Hieronymus Menges și Martin Mihoc. Drumul meu de început de viață se încrucișase cu al lor, pe când nu împlinisem încă zece ani - mi-i aminteam ca pe niște umbre ezitante, chipuri emaciate, marcate de suferințe extreme, dar răspândind în jurul lor, prin glas și gesturi o nespusă, supraomenească bunătate. Și pe aceia tatăl meu îi numea sfinți.

La începutul lui 1969, prin eforturile pr. Hieronymus Menges, plecat din țară în 1965, episcopul Schubert a fost răscumpărat de Biserica Catolică din Germania și a părăsit România comunistă. Avea un țel precis, cristalizat în urma discuțiilor secrete cu prietenul de-o viață, episcopul romano-catolic Márton Áron: acesta îl îndemnase să ajungă la Vatican, să îi relateze Papei Paul al VI-lea personal, ca un supraviețuitor al infernului recluziunii, martiriul Bisericii Catolice de ambele rituri. Simțind că mai are puțin de trăit, Iosif Schubert se dedică acestui proiect. In februarie 1968 ajunge la Roma, unde monseniorul Agostino Casaroli, viitor cardinal Secretar de stat, și alte personalități ale Curiei îl recomandă Papei: era un martir în viață, trebuia ascultat.

Audiența avea să dureze neobișnuit de mult: episcopul muribund a depus, vreme de 45 de minute, o mărturie cutremurătoare, asigurându-l pe Sfântul Părinte că putea fi mândru de Biserica Sa: cufundată în noaptea totalitară, aceasta nu cedase tentațiilor, acuzelor, violențelor sau torturilor inimaginabile. Episcopii greco-catolici aruncați în închisori se comportaseră eroic, niciunul nu se lepădase de credința proprie, preferând moartea: Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Valeriu Traian Frențiu, Tiutus Livius Chinezu, Ion Bălan sau Alexandru Rusu nu au scris „pe paginile istoriei cuvintele laș sau trădător”. Și romano-catolicii au plătit cu viața fidelitatea față de credință: Vladimir Ghica, Anton Durcovici, Alexandru Cisar, Francis Shaffler, Augustin Pacha, Szilárd Bogdánffy, Marc Glasser sau Clemente Gatti erau doar câteva nume care îi reprezintă pe miile de prelați supuși unui martiriu cumplit; acestora li se adăugau nenumărați preoți neștiuți, dar ale căror merite de sfințenie nu sunt mai mici. Bătrânul episcop i-a dat Papei mesajul de credință al martirilor Bisericii, scris cu sânge pe o mânecă de cămașă. In numele generațiilor viitoare, episcopul îl roagă pe Pontif să nu-i uite pe greco-catolici: răsplătirea lor, în sânul Bisericii, este o datorie față de istoria creștină. Totodată îi sugerează să îi ridice pe martirii în viață, episcopii Iuliu Hossu, greco-catolic și episcopul Márton Áron, romano-catolic, la demnitatea de cardinali. Îi vorbește de marea credință și onestitate a episcopului Áron, care nu a manifestat nicio cedare, nicio ezitare și a coagulat în jurul său rezistența împotriva enormelor presiunilor exercitate de ateismul comunist asupra fiilor Bisericii. Dragostea și ajutorul frățesc oferite de curajosul episcop Márton Bisericii Greco-Catolice, în condiții de mare dificultate, erau bine cunoscute și constituiau un merit suplimentar.

Părăsind Vaticanul, Iosif Schubert părea descurajat: zilele lui erau numărate și ar fi dorit să îi vadă pe cei vinovați, dinăuntrul sau dinafara Bisericii, pedepsiți cu excomunicarea, iar pe cei rămași fideli, dați exemplu pentru credința lor.

*

Asistând la Consistoriul din februarie 2012, în cadrul căruia PF Lucian Mureșan a fost creat Cardinal de Papa Benedict al XVI-lea, gândeam că timpul Bisericii curge altfel decât cel lumesc, iar decizia de a acționa sau a reacționa nu se constituie în simple feedback-uri la imperativele imediatului, dar se împlinesc după o logică mai profundă si mai răbdătoare. În pofida îndoielilor monseniorului Schubert, dar ținând neîndoielnic cont de pledoaria acestuia, în același an 1969, și chiar în luna aprilie, Preasfințitul Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla – cel care dăduse citire Declarației de la Alba Iulia în 1 decembrie 1918 și îi înmânase Regelui Ferdinand Actul Unirii -, este creat de Papa Paul al VI-lea Cardinal in pectore. Urmașul cardinalului Hossu, Mitropolitul Bisericii Române Greco-Catolice, Alexandru Todea, va fi creat și el Cardinal de Papa Ioan Paul al II-lea, în decembrie 1991 - în 1950, Alexandru Todea fusese consacrat episcop în clandestinitate, în capela-baptisteriu a Catedralei "Sfântul Iosif" din București, tocmai de episcopul Iosif Schubert. La rândul său, PF Lucian Mureșan, ajutat cu generozitate de însuși episcopul Márton Áron să își desfășoare studiile de teologie în anii persecuțiilor, va îmbrăca în Vatican mantia purpurie, ca demn urmaș al celor doi predecesori de la conducerea eroicei Biserici Greco-Catolice. Cele relatate nu constituie așadar o înlănțuire de coincidențe aleatorii, ci trebuie privite holistic, ca exemplu de logică a acțiunii Bisericii, înfăptuită prin voința Suveranilor Pontifi – un semn pregnant al neuitării și recunoștinței.

Disponibilitatea la jertfă și chiar martiriu, dovedită prin îndurarea cu resemnare creștină a discriminărilor și suferințelor, constituie firul roșu care îi unește pe toți prelații români ridicați la demnitatea de purpurați sau la gloria altarului; mulți alții își așteaptă încă rândul, cu umilință creștină. Destinul unora din aceștia se împletește cumva cu vorbele de prețuire rostite de episcopul Schubert, care în ultimul lui drum spre Roma, înainte să coboare în mormânt, a pledat cauza fidelilor Bisericii de pe pământurile românești. Episcopul Márton Áron, prietenul și colegul de credință nestrămutată al episcopului Schubert, propus de acesta din urmă pentru demnitatea de cardinal, așteaptă la rândul său cu supunere recunoașterea vocației la martiriu, înțeleasă ca dedicare completă a propriei ființe pentru susținerea valorilor înalte ale credinței și eticii. Pentru atitudinea curajoasă din vremea suferințelor poporului evreu, în 1999, Israelul l-a numit Drept între popoare. Cuvintele rostite de Cardinalul Alexandru Todea la trecerea episcopului Márton Áron la cele veșnice rămân definitorii: „aduc omagiul cel mai pur posibil pentru marele suflet de apostol al veacului nostru, cel care a fost Episcopul Márton Áron. Adio Prea Bun Părinte. Sfânta Treime să Vă încoroneze cu cununa gloriei eterne”. În modestia noastră, ne alăturăm cu emoție acestui pios omagiu.

Diana Turconi

scriitor

Postfața lui Sorin VIERU la „Eu sunt ȚINTA -- GEO BOGZA în dialog cu Diana Turconi”

Volumul

Eu sunt ȚINTA

GEO BOGZA

în dialog cu Diana Turconi

Postfață semnată de Sorin VIERU

MAHATMA

Dacă îmi iau libertatea de a adăuga câteva rânduri acestei scrieri, o fac numai în calitate de martor al împrejurărilor în care ea a prins ființă.

De-a lungul vieții sale, Geo Bogza a refuzat sistematic întâlnirea cu interviul. Ceea ce nu înseamnă că ar fi evitat întrebările incomode, confesiunea, privirea scrutătoare. Întâlnirile cu Bogza erau adesea prilejul unui torent de gânduri – amintiri, reflecții, examene de conștiință. Natură confesivă, scriitorul nu accepta însă convenția interviului.

Și totuși, după toate aparențele, Geo Bogza sfârșește prin a acorda interviul atâta vreme refuzat. O carte în condominion ca aceasta de față nu este, prin excelență, o carte-interviu? Aș spune că nu! A sta de vorbă, a întreba și a răspunde, a consemna, poate însemna, în genere, mult mai mult și poate însemna cu totul altceva.

Șirul discuțiilor neconvenționale la care asistăm conține momente de autentic dialog, în cadrul căruia relația exterioară întrebător respondent - condiția generică a interviului - evoluează într-un raport mai subtil. întrebătorul nu este reprezentantul unor mass-media, respondentul nu este o victimă consimțindă, manipulator sau (și) manipulat al unor mass-media.

Cartea aceasta poate părea o simplă întâmplare publicistică, un accident. Un accident, desigur, dar unul răscolitor. Devenit posibil numai pe fondul unei vechi admirații a Dianei Turconi pentru Geo Bogza și al unei vechi prietenii pentm familia extraordinară a fraților Bogza.

În scrierea acestei cărți, nu hazardul, ci un aspru comandament a jucat rolul principal. Diana Turconi a trecut la realizarea metodică a intenției sale mai vechi de a transmite ceva din irepetabilul unor conversații cu Geo Bogza doar atunci când proiectul i-a apărut nu numai ca un lucru pe cât de dificil și riscant pe atât de atrăgător, ci de-a dreptul ca împlinirea unei datorii. În circumstanțele-limită în care s-a aflat în ultimii ani Geo Bogza, un asemenea proiect apărea ca o posibilitate de a prelungi viața activă a scriitorului.

Pentru Geo Bogza, intervalul alcătuirii acestei cărți a fost încărcat de o stranie necesitate. Moartea îl pândea, îi trimitea somații drastice, se răzbuna pe un mare trăitor. Scriitorul era aproape țintuit la pat, aparent redus la neputință și așteptând resemnat ceea ce va urma. Forțele fizice îl părăseau, suferința îi marcase tragic chipul. Puțin confesiv, ermetic chiar, părea dispus să asculte, nu și să vorbească. Infinit de tăcut, atent, concentrat în sine, luptând împotriva unei nesfârșite oboseli. și cântărindu-i din priviri pe cei din jur, supunându-i unui mut examen, întrebându-se, cumva, dacă nu s-a înșelat asupra lor.

În aceste circumstanțe s-a țesut cartea. Ea poate fi privită, superficial, ca un interviu-fluviu, având o legătură slabă sau nulă cu încercarea prin care trecea autorul. Sau, tot superficial, poate fi privită ca determinată exclusiv de condițiile-limită evocate mai sus. Mai drept ar fi să admitem că adevărul se află undeva la mijloc. Legată de circumstanțe, cartea se ridică deasupra lor, învingându-le. De aceea, cartea apare și ca un exercițiu major în care condiția liminară a precarității fizice este ignorată, cu oarecare crispare la început, cu degajare ludică mai pe urmă. Eu o percep de-a dreptul ca pe un miracol, ultimul din cele legate de numele lui Mahatma, cum îl numeau câțiva apropiați. Fiindcă în cartea aceasta este prea puțin vorba despre boală. Cititorul, până la penultima pagină, nu poate decât întrezări din nuanțe infinitezimale, tragismul fundalului pe care se desfășoară discuția.

Din cartea aceasta se poate deci învăța ce înseamnă a sfârși în forță, atunci când propriul tău corp te-a trădat. Destrămat de boală, Geo Bogza înfăptuiește un miracol atunci când își adună puterile într-o replică, într-un răspuns. Iar întrebările, cel mai adesea, nu sunt circumstanțiale, nici comode. Cu greu poți întrezări din aceste pagini înfiripate în mediul purei oralități, împrejurările dureroase în care au fost aduse pe lume; umilul rost al rândurilor de față este tocmai acela de a cere cititorului să facă acest efort.

Dacă despre suferințele fizice ale lui Geo Bogza vine prea puțin vorba în cartea de față - dilemele și suferințele vremurilor istorice și ale societății noastre de acum, în schimb, dilemele scriitorului însuși nu sunt ocolite. La întrebarea pe care o pune Diana Turconi: «Ce se întâmplă cu un om, când răspunsurile aflate la o vârstă nu îl mai satisfac și trebuie să caute altele noi?» răspunsul lui Geo Bogza, valabil, desigur, nu numai în sfera politicului ci a existenței în întregul ei este: «Cred că nu trebuie să se teamă, ci să-și trăiască plin de curaj inconsecvențele». Pentru această asumare până la capăt, Bogza poate fi admirat și iubit cu dragoste reînnoită. Hulitorii lui oportuniști de azi, care au uitat ce scriau ieri nu merită decât tăcutul nostru dispreț.

Sunt convins că proiectul final al scriitorului a fost acela de a traversa ultima încercare a destinului în deplină demnitate și, dacă se poate – în mod incredibil, Geo Bogza a putut! – regăsind mari insule de seninătate în singurătatea sa. Cei care au stat în preajma lui pot da mărturie că proiectul a fost efectiv împlinit, că ultimele rezerve de energie spirituală au fost aruncate în luptă. Mărturie și această carte surprinzătoare. Care e mai mult decât o realitate textuală. Este o parte grăitoare pentru întreg. Grăitoare pentru luciditatea cu care Geo Bogza a comentat până la sfârșit spectacolul istoric și comedia umană; grăitoare pentru demnitatea, pentru seninătatea, pentru veghea neobosită a paznicului de far.

Sorin VIERU





crispedia.ro

Un document remarcabil, de-a dreptul savuros este volumul Eu sunt ţinta (1996), ce include interviul luat de Turconi-Bubenek lui Geo Bogza în intervalul „18 iulie 1992 (Snagov) - 14 septembrie 1993 (Spitalul Elias)". Discuţia este însoţită, de obicei, de câte un moto din opera scriitorului. Întrebările urmăresc biografia lui Bogza şi a familiei lui, fundalul social-politic de epocă, de la regii României, Mihai I, Carol al II-lea, mişcarea legionară, instaurarea la putere a comuniştilor, perioada lui Nicolae Ceauşescu la revoluţia din 1989, precum şi ambianţa literară: perioada avangardistă, evocarea unor scriitori (Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Marin Preda, Nichita Stănescu, Petre Ţuţea, Mircea Eliade etc.), întoarcerea la cărţile preferate, rememorarea unor anecdote din perioada totalitaristă. Se discută şi despre dragoste, frumuseţe, singurătate, filosofie. Răspunsurile lui Bogza vin prompt, spumoase, memorabile deseori, aforistice.

În completarea dialogului este republicat Poemul invectivă (apărut în 1933) şi se reproduce o selecţie a scrisorilor trimise de Constantin Noica lui Geo Bogza. Volumul este ilustrat cu fotografii ale scriitorului, precum şi cu desene, unele inedite, semnate de S. Perahim, Victor Brauner, M. Blecher, Constantin Brâncuşi, dar şi de interlocutor. În fine, Mica prăvălie cu orori (1997) este o culegere de proze scurte, subintitulate „11 romane", populate de personaje misterioase: vagi informatori, aristocraţi decadenţi, adolescenţi rebeli, cupluri în destrămare etc. Stilistica tranşantă alternează cu ambiguitatea poetică, cu sugestia nostalgică sau cu notaţii ce definesc o feminitate discretă. Sunt surprinse evenimente politice, sunt restituite revelaţii asupra unor personaje, de asemenea certitudini, decepţii, mici bucurii, toate definind o epocă de veşnică tranziţie.