ORASUL SILUETELOR DE FUM II

Bucurestiul Cultural | Editie scrisa

22.03.2006

Bucurestiul Cultural, nr. 3/2006

​Bucureștiul Cultural, nr. 3/2006

Diana Turconi

Dedicație scrisă de Geo Bogza
pentru Diana Turconi

Zilele din urmă m-au urmărit, ca un laitmotiv, nişte versuri de Matei Vişniec pe care Florin Mugur obişnuia să mi le recite uneori, cu o anumită expresie a obrazului, de parcă mi-ar fi făcut o confesiune foarte personală. Erau după-amieze când Iulia dormea, răpusă de dializă, iar Mugur simţea nevoia să privească lumea din altă perspectivă decât cea a adultului cu tâmplele cărunte. Imi arăta treptele de la intrarea unui bloc, ale vreunei case, uite la treapta asta cea mai de jos, crescută chiar din asfalt, e atât de modestă încât nu o observă absolut nimeni - o ştergea bine cu batista, se aşeza cu multe dificultăţi, din pricina şoldului. Surâdea, părea de-a dreptul încântat, dacă stai aici devii deodată invizibil, spune drept, mă mai vezi? – şi mă invita, cu un gest hotărât, să iau loc lângă el.

Într-adevăr, trecătorii se perindau prin dreptul nostru, unii zgomotoşi, alţii tăcuţi, grăbiţi sau preocupaţi, nici unul nu îşi întorcea privirile să ne cerceteze, părea că n-am fi fost acolo, ghemuiţi cu genunchii aduşi sub bărbie şi câinele Fix lungit cuminte între noi. Asta e înălţimea de la care privesc copiii lumea din jur, constata Mugur, arătând cu mâna lui tremurătoare şi elegantă oameni, maşini, prăvălii, copaci. De-aici, de jos, înţelegi mai bine vârsta a toate, uite rugina de sub aripa maşinilor lustruite, scorburile ascunse care opresc fluxul  sevei către ramuri, muşchii căzuţi ai obrăjorilor ăştia fardaţi cu grijă, guşa dublă dar şi glezna sprintenă, sânul care saltă. Simţi mirosul candid al pământului după ploaie, exhalaţiile  asfaltului copt sub caniculă, acreala transpiraţiei sau parfumul discret al domniţelor în floare... Cam tot de la înălţimea asta privesc lumea şi câinii oraşului –oh, nu-i vorba de Fix, stârpitura mea aurie, ci de aceia serioşi, înţelepţi, care ştiu să străbată bulevardele cu sute de maşini, viscolele negre, ostilitatea agresivă a mahalalelor. Ii auzi? – începea să recite cu glas abia şoptit: „Pe străzile oraşului, câinele oraşului /mă latră încet/ de ce latri la mine, îl întreb/sînt singur, îmi răspunde şi mă cuprinde frica// să mergem să bem o bere/ îi răspund/el rîde, îmi spune, eşti nebun?/ce o să zică oraşul cînd ai să bei bere/ cu cîinele oraşului?// eu mă înfurii şi strig: nu-mi pasă,/ aşa să ştii, nu-mi pasă de oraşul tău,/ îl detest, îl urăsc, sînt gata să-l arunc în aer/ de ce strigi la mine, mă întreabă/ cîinele oraşului aproape plîngînd//sînt singur, îi răspund/şi mă cuprinde frica...”. 

Mugur îşi strângea umerii de parcă i-ar fi fost într-adevăr frică sau frig, căldura după-amiezelor de vară îi umezea fruntea, dar când se sprijinea uşor de mine ca să se ridice, îi simţeam pe umăr degetele îngheţate. Făcea primii paşi cu dificultate, şovăind; încet îşi regăsea ritmul, şchiopăta tot mai puţin pregnant, curând înainta cu acea mişcare rotunjită, de barcă dansând sus-jos pe valuri. De oriunde am fi fost ne îndreptam, în încheierea plimbării noastre, către Dealul Mitropoliei - pentru poet, acolo era epicentrul oraşului. Urca dealul cu privirea dusă aiurea, părea că nu observă zborul porumbeilor, al mierlelor, strălucirea culorilor exaltată de  soarele în asfinţit. Câinii străzii îl lătrau pe Fix, moderat, ca pe un cunoscut; Mugur îi privea numai cu coada ochiului, ăştia-s cei nou-veniţi, mi-a spus într-un rând, ceilalţi erau prietenii mei... Cu vreo doi ani în urmă, într-o dimineaţă, i-am găsit dormind risipiţi pe Deal, care încotro – cel alb, cel urât dar simpatic, cel rău, căţeaua trandafirie, javrele tărcate şi vreo trei pisici. I-am chemat la oase de pui, ca de obicei, dar nu şi-au mai ciulit urechile, n-au tresărit. Trecuse cineva cu chiftele sau cu bomboane otrăvite şi făcuse ordine, înţelegi. Răsucită pe-o parte, cu botul în sus, cu o labă sub urechea rotunjită graţios, căţeaua trandafirie părea că surâde; avea vârful limbii albastru...

                                                           

                                                                *          *

                                                                       *

Nu departe de Bucureşti, în dreptul celor două porţi în unghi drept, se afla un petec nu prea mare de porumbişte răcoroasă. Era locul unde, în unele seri de august, Geo Bogza ne chema să facem un foc de tabără, cu ştiuleţi copţi pe jar şi ceai de iasomie cu zahăr candel şi rom. Când flăcările se înălţau, Radu Tudoran devenea foarte tăcut, obrazul i se înăsprea, ochii îi scăpărau cu un fel de neînduplecare – ştiam că îşi aminteşte tragedia acelei nopţi de demult, când încercase, cu şase tovarăşi, să evadeze de sub plasa roşie care căzuse ca un blestem peste pământurile noastre. Stăteau ascunşi pe o navă, aşteptau semnalul convenit; undeva, pe chei, cineva aprinsese un foc - şi deodată oameni mulți, lătrături, urlete, agenţi, soldaţi: era vorba de o trădare, i-au găsit şi i-au ridicat pe toţi; ultima imagine a fost focul arzând vesel pe chei. Tovarăşii aveau zilele numărate. Printr-un şir de întâmplări, Radu Tudoran a scăpat de temniţă, dar în revista Orizont - numărul din septembrie/octombrie ’44, sub titlul sinistru de „Morţi la 23 august 1944” , era publicată o listă a celor condamnaţi moral, fără apel: C.tin Virgil Gheorghiu, Păstorel Teodoreanu, Radu Gyr, Ion Vinea, Radu Tudoran, C.tin Rădulescu Motru, C.tin Noica, Pamfil Seicaru şi alţii. Peste numele şi vieţile acestora avea să cadă o cortină întunecată, iar paginile semnate de ei urmau să fie smulse din rafturile bibliotecilor şi aruncate în foc.

În preajma aceloraşi flăcări, panamaua albă a lui Geo Bogza aduna lumina şi devenea fosforescentă, părea că o aură îi înconjura chipul colţuros, care se îmblânzea, apoi întinerea clipă după clipă, până când din fotoliul de rafie se ridica silueta unui tânăr deşitat, şui şi neliniştit, îmbrăcat în pantaloni vânătoreşti, cu o cămaşă deschisă la piept şi în picioare cu nişte bocanci enormi, care îl ajutau, desigur, să rămână ancorat de pământ.

Ne arăta cu degetul, acuzator: am douăzecişi trei de ani şi sînt încă un fără căpătâi! Locuiesc la Buştenari, cu mama, frate-meu Buik, pe care nu-l prea văd, pisicile şi câinele Cheng; ne descurcăm destul de bine, Lenuţa şi Alexandru ne trimit în fiecare lună ceva bani. Adevărul e că eu  nu sînt în stare să depun nici o muncă, să îmi construiesc vreo situaţie sau măcar perspectiva ei, tot ce pot face, până la arderea fiinţei mele interioare, este să scriu, atât. E în mine o sete extraordinară de viaţă nefalsificată, dublată de o răzvrătire grozavă, un refuz dramatic de a mă dărui cuiva, de a mă înregimenta în banal. Nu vreau să devin un îmbuibat cu bunuri, nu pot face asta nici măcar pentru Magdalena… Ea a înţeles neputinţa mea şi mi-a spus că s-a resemnat, va respecta dorinţa familiei, va cânta la pian, se va căsători cu un  burghez onorabil şi va face câţiva copii - îşi apăsa mâinile pe piept, cu disperare, mă temeam să nu îşi smulgă inima şi s-o arunce acolo, în flăcările jucăuşe. Brusc a apucat un ştiulete şi a început să înfulece cu o poftă terribilă, nu am mâncat nimic de luni 17 august 1931, când m-au chemat la parchet dis de dimineaţă, unde, la serviciul de identificare mi s-au luat amprentele, voi fi probabil condamnat pentru nişte poezii din Poemul Invectivă; când mi-au dat drumul, am rătăcit vreo două ore prin oraşul cenuşiu, duşmănos, apoi m-am întâlnit cu tot grupul la Lăptărie la Maxy – Saşa Pană, Roll, Virgil Gheorghiu, Brunea, Edy, Călugăru - s-a vorbit de caietele lui Urmuz şi de suspendarea revistei, am înţeles că mişcarea de la „Unu” stă să se destrame. Disperat, m-am dus la Voronca şi am plâns faţă de el pentru falimentul acelui crez, pe urmă am hoinărit pe cheiul Dîmboviţei şi la Soşea; a început ploaia, m-am întors, eram ca nebun, am intrat în vreo cinci hotele, am rezervat camere pentru mine însumi şi mi-am lăsat tot felul de  mesaje la recepţie, în fine, m-am adăpostit în Gară, am dormit acolo vreo trei ore, pâna ne-au dat afară că se făcea curăţenie; m-am dus spre podul Elefterie, unde este banca pe care obişnuiesc să stau şi să scriu; bătea vântul şi încă mai burniţa, totuşi am scris alte câteva bucăţi noi pentru Poemul Invectivă, apoi, împreună cu Voronca, am rătăcit  prin Cişmigiu, descompuşi, unde l-am întâlnit întâmplător şi pe Aderca. După-amiază m-am  dus la tipografie, să văd cum se culegeau caietele  Urmuz şi iar pe chei, apoi la Saşa, dar cheia nu era la locul obişnuit de pe fereastră şi nu am putut intra, aşa încât…iată-mă aici! A mai înhăţat un ştiulete, a dat pe gât o cană cu ceai, apoi a recitat ceva extraordinar, suna cam aşa: Totul mă chinuia atunci, faptul că aveam/ zece degete, în loc de o sută; sau mai/bine unul singur, putând să se prefacă în fulger/ că trebuia să merg pe pământ, în loc să sbor;/ sau mai bine să fi fost într-o mie de locuri deodată;/ totul mă chinuia atunci, dragostea dintre/ bărbaţi şi femei, pe care eu aş fi vrut-o/ altfel, o întâmplare supranaturală,/ la care să participe oceanele, cu vastitatea lor/ desnădăjduit eram, şi plin de o cumplită revoltă…

22.03.2006

ORAȘUL SILUETELOR DE FUM I

ORAȘUL SILUETELOR DE FUM I

Bucurestiul Cultural | Editie scrisa 18.01.2006

Bucurestiul Cultural, nr 1/2006

articol de Diana Turconi

De la N. Iorga la P. Zarifopol, de la H. Stahl la G.M. Cantacuzino, Al.Tzigara Samurcaș, C. Sfințescu sau G. Călinescu, nenumărate pagini de studiu dedicat, de proză fermecătoare, de observații pline de spirit, de bun simț și de bun gust au fost dedicate Bucureștilor. Privit când ca o mahala întristătoare, când uluindu-ne cu nodul la cravată și aerul monden de „micul Paris”, orașul ne cheamă și ne respinge, ne înduioșează și în același timp îl detestăm temeinic; îl căutăm febril prin albume și pliante, dar fugim de el imediat ce putem, cât de departe – iar de acolo ne este dor de el, cu o duioșie în care se împletește, pervers, un mic frison masochist.

Insidios, cum numai ireparabilul știe să se statornicească, Bucureștii au devenit pentru mine un „oraș imaginar”, spațiu al impalpabilului, legat de prezența unor oameni extraordinari, pe care abia indrăznesc să îi numesc prieteni, astăzi topiți în siluete înalte de lumină. Străbăteam împreună, până nu chiar demult, străzile sufocate de beznă, zăpezile tăcute și noroaiele din rigole, mângâiam câinii maidanelor sau înfruntam agresivitățile colorate, de târg balcanic. Prezența lor preschimba realitatea cenușie într-un alt București, plin de haz și de sens, unde băteau clopotele, se întâmplau expoziții și concerte, se vorbea mult despre cărți, teatrele te îmbinau cu moliciunea fotoliilor de catifea roșie, castanii reînfloreau zăpăciți sub soarele de octombrie.

Iată-l acolo, la poalele Dealului Mitropoliei, pe Florin Mugur, poet și redactor de carte, care în anii premergători lui ’90 adăuga semnăturii lui, ca o distincție de onoare, „poet evreu”. Plimbarea noastră pornea întotdeauna din fața blocului de pe strada Bibescu Vodă, unde, la etajul trei, Iulia, tot mai devastată de lungile ore de dializă, flutura mâna și îmi striga „obligă-i să se plimbe, s-au lenevit de tot!”. Erau primăveri ploioase și toamne reci, pe străzile pustii răsunau doar pașii noștri și fâsâitul lăbuțelor câinelui Fix, tekelul auriu, ale cărui unghii crescuseră prea lungi și zgâriau ușor asfaltul; Mitropolia năpădită de corbi își apleca fruntea, întristată și rușinată de bisericile care cădeau una după alta sub buldozăre, puii de rromi, în picioarele goale, lipăiau după noi, vreo Dacia ciupită de rugină ne împroșca până la urechi. Mugur mergea cu bărbia în piept, de câțiva ani nu mai întreținea nicio relație cu orașul. Îmi pomenise odată despre acel moment de ruptură definitivă - se afla la redacția „Cărții Românești” și aștepta în fața ferestrei, lângă ibricul aburind, așa încât asistase neputincios ca într-un coșmar la momentul când o mașină țâșnită din senin i-a culcat la pământ tatăl vârstnic, care se grăbea către cafeaua veritabilă, primită prin pachet. In sinea lui considera orașul nimic alta decât un martor nepăsător al calvarului zilnic al tuturor, inclusiv al lui, care la cinci dimineața, vară-iarnă, o însoțea pe Iulia la spital, pentru ședința de dializă. O aducea înapoi aproape stinsă, dar tandră, se țineau de mână în salvarea delabrată care o zdruncina insuportabil și toate în jur deveneau dușmănoase, soarele, ploaia, claxonul mașinilor, zarva florăreselor și a copiilor, indiferența oamenilor, succesiunea anotimpurilor, viața. Niciodată vesel, elementul natural al lui Mugur părea să fie tristețea, dar și-o exprima cu un spirit jucăuș și autoironic, sunt cauza și efectul, pactizez cu deopotrivă cu schingiuitul și cu schingiuitorul, sindromul Stockholm se numește, nu-i așa? Pășea rar, cu șchiopătatul acela pronunțat, pe care îl rotunjea elegant din șold, ca o mișcare de dans, încât devenea aproape un răsfăț. Barba roșcată, înspicată cu alb, pieptănată cu grijă mai ales în zilele lui cele mai proaste, aduna picurii de ploaie ca pe ciorchi de mărgele mărunte. Nu eram de capul nostru, tekelul Fix ne însoțea tacticos, era singura pată însorită în cenușiul din jur. Avea un nărav prost, rămânea leneș în urmă, iar Mugur, după ce tovarășul îi fusese desprins pe furiș din lesă și îl regăsise în Obor, scos la mezat, era riguros în a-l ține sub observație. Căutam micile spații verzi, Fix scurma viguros cu labele scurte iarba năclăită de noroi, se repezea prin băltoace după pisici și porumbei, sau dispărea pe sub frunzișul prăfuit al gardurilor vii. Priveam cu îngăduință la toate năzbâtiile acelea, de parcă aș fi știut că nu peste mulți ani avea să rămână orfan și să devină un membru al familiei mele. Mugur se răstea la el, uite în ce hal te-ai murdărit, măgarule, iarăși o să se supere Iulia pe noi, of, nici un câine să nu arunci pe străzile astea noroite. De fapt, măgarul care mestecă foi de hârtie în groapa de gunoi a Europei sunt chiar eu, Dianușka, am scris versurile alea pentru mine însumi…

*

Radu Tudoran avea o cu totul altă relație cu orașul. Spirit neliniștit, curios și pătrunzător, era mereu în căutare de imagini, de întâmplări, de oameni și trăiri. Privindu-l cum străbătea cartierele și parcurile, înalt, suplu și agil, parcă adulmecând trasee, nu puteai să nu te gândești la acei ogari nobili, care descifrează imediat pădurea și descoperă fără greș urma vânatului. Era la curent cu tot ce se construia sau se distrugea, Colentina, Rahova, Titanul sau Dămăroaia, până la cartierele cele mai imunde, nu aveau secrete pentru el, știa să îți spună cu precizie ce mutilări au mai fost aplicate orașului, câți metri a fost deplasată cutare biserică, pentru a fi sufocată cu impietate între blocuri, ce orori se ridică sau pentru care tezaur de arhitectură

s-a mai pronunțat o condamnare, câte straturi cu verze au fost semănate în Herăstrău, câte ornamente impudice au mai apărut în fântânile din centrul civic. Tot el știa, ca nimeni altul, câte conștiințe s-au mai pervertit, cine și-a pus poalele în cap, care frunte s-a plecat nu de teama sabiei, dar ca să capete ciolanul. In peregrinările lui avea puncte de popas precise, vizita cu regularitate o seamă de familii din medii felurite, de unde își culegea informațiile. Nu disprețuia părerea oamenilor simpli, avea un dialog cald cu taximetriștii, dar și cu țăranii veniți de la marginea orașului sau mai de departe, cărora le deschidea bucuros ușa. Venea în vizită la noi acasă sâmbăta sau duminica. Îl lega de tata o prietenie afectuoasă, veche de multe decenii, verificată în clipe de mare cumpănă pentru amândoi. Se considerau niște supraviețuitori și acest sentiment îi înfrățea ca un grad de rudenie. Nu prea știu despre ce vorbeau, am prins de câteva ori frânturi de dialog, își aminteau de prieteni comuni, înghițiți de teroarea anilor ’50, sau convertiți la colaborare; alteori dezbăteau teme de urbanism, îi pasiona acest subiect. Când străbăteam împreună orașul, lui Radu Tudoran îi păcea să se oprească, să-mi arate, să comenteze: în trecut, Bucureștii reușiseră să se salte peste smârcuri, maidane și birturi mizere, de Bărăgan; au fost gândite cartiere organizate pe specific, cel al oficiilor de pe lângă Palatul Domnesc, lipscanii, gabrovenii, cartierul calicilor - astăzi Calea Rahovei...Existau destule case frumoase, dar bunul gust nu s-a manifestat pe-aici în mod pregnant, era un amestec eclectic de boierie și mahala. Uite casele în stil occidental, ridicate de cei cu bani – unele frumoase, altele greoaie, coloane voinice, fără suplețe, capiteluri de zidărie ieftină, ferestre mici, încăperile rămâneau întotdeauna într-o penumbră umedă. Iată-le pe astealalte, case cenușii, de oameni mai nevoiași, în așa-zisul stil săsesc, cu dormitorul împins în praful străzii și sufrageria în partea cealaltă, spre cotețele din fundul curții. Fiecare a construit cum a vrut și unde a vrut, Bucureștii nu au avut niciodată un caracter unitar; câte un om de cultură sau câte un primar priceput, mai îndreptau, mai salvau ceva; astăzi însă orașul a ajuns o jucărie jalnică, desfăcută în bucăți de un copil cu minte puțină...

                                                             *

Începând cu octombrie, când printre constelații reapărea Orion, în perimetrul parcului mic din fața Ateneului, puteai să îl întâlnești, aproape zilnic, pe Geo Bogza: profilul de șoim, deasupra unei siluete neobișnuit de alungită, înfășurată într-un palton negru, pe care nu îl dezbrăca până spre sfârșitul lui mai; bastonul înalt – sau bățul de schi, după care trecătorii întorceau nedumeriți capul. Bogza rostea cuvintele puternic și rar, glasul acela ca o bătaie de clopot: statuia lui Eminescu, profilată pe albul proaspăt al coloanelor din spatele ei – atât mi-a mai rămas, față cu năvala hâdului. Acești ultimi ani ai mei nu înseamnă decât intervalul dintre coroanele de flori pe care i le aduc, de 15 ianuarie. In tinerețea noastră, am locuit împreună cu Bunty nu departe de-aici, într-o mansardă insalubră, unde te sufocai de căldură sau degerai de frig. In serile de vară, când tocurile înalte ale cochetelor cu taioare Dior se afundau în asfaltul înmuiat, simțeai pe obraz respirația orașului: efluvii de salcâm, tei, iasomie. Bucureștii - altminteri o aglomerare de case alăturate fără noimă, cu periferii centrale, de oraș țigănesc, ceea ce e mult mai rău decât un sat de gospodari – devenea, începând cu jumătatea lui aprilie, o grădină nesfârșită, cu lacuri, mari spații verzi, mulțime de curți pline de zarzări și minuscule insule înflorite la fiecare cot de stradă. Despre acel București, fără monumente impunătoare, dar cu zeci de clădiri, unele remarcabile, văruite într-un alb proaspăt, vorbea plin de tandrețe George Călinescu. Când li s-a dat liber blockhausurilor să strivească iarba și florile, respirația orașului a devenit otrăvită, Bucureștii au prins să moară. De ce ne-am permis silnicia asta? Se invocă modernizarea, se invocă și vorba unui om de spirit, că la porțile Orientului totul este posibil. Eu am scris că vorba aceea îmi repugnă. Port în mine porți aspre, de uriași de la miazănoapte – dar în lemnul lor stau săpate adânc simboluri solare. În pofida urâțeniei și a murdăriei lui, nu mă lepăd de București. Spuneam că Dimitrie Cantemir a trăit pe când nimeni nu bănuia că pe meleagurile noastre se va naște Mihai Eminescu – și totuși nu s-a rușinat să fie român...

GEO BOGZA LA ȘAPTESPREZECE ANI

Motto: “iconoclast şi tot mai plin de revoltă, am să mor de şaptesprezece ani”

Era vară coaptă la Snagov. Pe la sapte seara, când dogoarea se mai împrăştia, vedeam panamaua albă plutind pe deasupra gardului, apoi auzeam poarta. Geo Bogza ocolea încet colţul casei şi se aseza cu unele ezitări în scaunul pliant bine înţepenit, plasat cum ceruse, chiar sub mesteceni. Il lăsam singur o vreme, ştiam că îi plăcea să converseze cu ei, fără martori.

Mă reîntorceam lângă Bogza când soarele atingea linia stufului şi lumina căpăta consistenţa de aramă. Acum avea obrazul odihnit şi ochii jucăuşi. Da, mestecenii îi vorbiseră despre ce ştiau ei mai bine; le surâdea: îngerii mei... Ştiam că fusese o convorbire privată, nu doream să aflu ce îşi spuseseră; luam totul în serios, nu îl consideram pe Bogza un năstruşnic, nici nu bănuiam că ar fi avut intenția să stârnească uimire. Mă aşezam în iarbă, câţiva paşi mai departe. Tăceam în bună înţelegere, erau răstimpuri de pace deplină, se auzeau doar greierii şi undeva, departe, chemarea tot mai rară a cucului.

Bogza avea un auz excelent, fiecare sunet însemna pentru el un mesaj pe care ştia să îl culeagă şi să îl descifreze: mişcarea crengilor, țipătul bufniței, paginile întoarse, mâna trecută prin păr, orice. Era o preocupare şi o pasiune care îl ţineau mereu atent, făcându-l să semene cu o mare pasăre de pradă. De la o vreme începuse să folosească tot mai des lupa la citit, dar privirea lui nu îşi pierduse intensitatea și nici forţa de a percepe imaginile sub mii de faţete, ca ochiul albinei, sau de a desface lumea în bucăţi pe care le răsucea pe toate părţile, ca pe cuburi. Îi surprindeam uneori o urmă de zâmbet în colțul gurii, altceva decât fragila blândeţe a bunicilor, deşi bunătatea nu îi lipsea deloc: era un mic rictus fin și oarecum distant, o expresie care îi statea bine şi impunea teribil. Într-un astfel de moment, Radu Tudoran mi-l arătase de la depărtare, şoptindu-mi: frate-meu, vezi, e o instituţie...

Dedica dimineţile Trapezelor și nu trebuia întrerupt. Într-un rând, la rugămintea doamnei Bunty, am pătruns în micul patio pe la unsprezece dimineaţa, aduceam câteva pâini calde. Poarta era deschisă, abea dupa câţiva paşi l-am văzut aşezat în fotoliul de răchita, lângă tufa înaltă de caprifoi. Părea că nu mă recunoaşte, mă fixa cu un aer fioros şi în acelaşi timp vulnerabil, de sălbăticiune hăituită. Era evident că îl deranjam teribil. Am bâguit ceva si am dispărut, ca să dispar mai repede în cealalta curte, am sărit gardul jos, lângă ponton. Intr-o altă dimineată m-a chemat chiar el, l-am auzit strigându-mi numele, aşa cum striga de mai multe ori pe zi Bunty-Buntyle: cu forţă, de se auzea ecoul în celălalt mal, dar fără oţel în voce. Era tot în patio, am intrebat peste gard dacă trebuia să vin. Da, se ivise o urgenţă: se copsesera fragii, îi vedea cum umpluseră rigola din marginea aleii şi le simtea parfumul, însă nu avea putinţa să îi culeagă. Am umplut o cană mare, nu m-a lăsat să îi spăl, i-a mâncat până la ultimul, lacom şi abil ca o veveriţă; între timp mi-a întins caietul pe care lucra, am văzut pagini întregi de căutări – liste şi alăturări de cuvinte, silabe şi sunete selectate, nenumărate variante de propoziții, o muncă de o exigenţă și o minuţie extraordinare. Inspiraţia scriitorului se baza pe o elaborare îndelungată, un efort tehnic exigent de a-şi exprima gândirea în cel mai potrivit mod. Nu obişnuia să arate nimănui caietele, aşa încât dovada aceea de încredere - sau poate numai un acces de generozitate iscat de savoarea micilor fructe – m-a impresionat mult, dar nu mi-am permis iluzia că ar fi dispus să întredeschidă mai mult de-atât ușa laboratorului său de creație.

La sfârşitul acelor dimineţi, când se îndrepta spre lac, avea umerii aduşi şi trăsăturile chinuite. Aluneca în apă fără zgomot, se lăsa o vreme sa plutească, pe urmă bătea apa cu braţele, de numai câteva ori; dispărea dupa cotitura stufului. Acasă lăsase vorbă: Buntyle nu mă aştepta, nu ştiu când mă întorc.

*

Lui Bogza îi plăcea să tacă, mai ales în preajma interlocutorilor apropiaţi;  cu necunoscuții era și mai taciturn, prefera să asculte, să cântărească omul. Dacă nu se putea altfel, arunca o fraza scurtă, articuland apasat silabele cu vocea lui tărăgănată şi sonoră. Acea frază se putea constitui uşor într-un avertisment morocănos, de ape adânci sau furtună, într-o observaţie acută sau într-o trăire intensă, rezumată la un singur cuvânt. Peste nu mulţi ani, când aveam sa ne concentrăm împreună pe ceea ce considera el că merita să îşi amintească, am putut constata că propozițiile acelea eliptice, sau retezate scurt puteau fi un mijloc de stil menit să sugereze, să provoace sau să descurajeze; cel mai adesea impuneau însă spaţiul alb necesar conturării unui gând, efect fundamental nu doar în pictură, ci şi în pagina de carte. Mai mult, se puteau convertii într-o conversatie virtuală, în care trebuia să te prinzi şi să te exersezi, altfel Bogza amuțea cu încăpăţânare sau comanda abrupt: gata pentru astăzi!

Am stat de multe ori de vorbă astfel, la malul lacului, fiecare la scara lui, despărțiți de trei metri de ponton, fără să ne spunem nimic. In mijlocul unui dialog de-acest tip i-am întins odată un trifoi cu patru foi, cules sub sălcii. L-a ţinut în mâna vreo jumătate de oră, îl studia cu mare curiozitate, ochii mici şi vioi aveau o privire lacomă, acută; încet, planta şi-a curbat tija, obosită de căldură. Deodată, dintr-o singură mişcare, l-a făcut să dispară, nu stiu cum - l-a aspirat, l-a înghiţit, l-a trimis în cer? Să mi-l reproduci pe Orion din trifoi cu patru foi, m-a rugat. În grădină se găseau trifoi norocoși, doar că trebuia să descoperi acul în carul cu fân. Abea spre sfârşitul verii am putut imagina constelaţia, cu aproximaţii, pe un pătrat de carton; mi-era cam milă de trifoii presaţi ca să rezulte alcătuirea solicitată. Bogza a părut însă destul de mulţumit, acum pot aştepta mai răbdător, a spus, privind într-un anume punct al cerului, unde în octombrie apărea centura Vânătorului. Alcătuirea aceea, fixată de el în perete cu o pioneză, mă întrista de fiecare dată când o vedeam; Bogza ghicea imediat gândurile nerostite - timpul strânge, știu bine, şoptea. Curând avea să înceapă retranscrierea caietelor Jurnalului de copilarie si adolescenţă.

        Imi amintesc bine caietele acelea subţirele: foarte rar și nu mai mult de câteva minute, am căpătat permisiunea de a le răsfoi și de a pune câte o întrebare. Bogza retranscria  neobosit, în tensiune, în trepidație, cu fruntea încruntată. Mi-a spus că nu pornise cu intenția de a pregăti pagini pentru tipar, apoi aceasta se conturase. Dorea un text zvelt şi pertinent, chiar dacă marcat contradicţii și judecăţi subiective. Din spatele rândurilor cu cerneala îngălbenită se detaşa treptat imaginea fidelă a băietanului care înghiţea în duminica Paştilor o bucată de pâine ca un bulgăre de pamânt, însăila primele articole pentru reviste şi simţea viaţa traversându-l ca mii de sârme încinse la roşu.

        Scriitorul nu fugea de propriul trecut, dimpotrivă, se întorcea cu patimă spre el; mai târziu aveam să constat că nu renega nimic din ceea ce fusese ori afirmase, îşi asuma fără ezitări opţiunile unui moment sau ale unor ani, faptele, gesturile, afirmațiile, totul. Rostea cu glas ferm: am stat în faţa destinului ca o moară de vânt care se roteşte şi macină; viaţa m-a zgâriat adânc, dar am zgâriat-o şi eu pe ea; iconoclast şi tot mai plin de revoltă, am să mor de şaptesprezece ani - mărturie a unui suflet pasionat, bântuit de credinţe calcinante şi nu ros de oportunisme cu iz de canal. Iată de ce apostazia, sub toate formele în care poate fi întâlnită îndeobște i-a ramas străină până la capăt.

Aşa era Bogza şi nimic în el nu se tocise o dată cu vârsta: cu intoleranţe, tăişuri şi vârtejuri, dar şi cu neaşteptate gesturi de adeziune sau tandreţe. Iradia deopotrivă pregnanţă şi magnetism, polarizând în jurul lui, încă din anii Jurnalului de adolescenta, nu doar entuziasme şi valori, dar şi unele interese meschine, dacă nu de-a dreptul sumbre. Când a înţeles că îşi umpluse buzunarele şi cu seminţe rele, s-a străduit, onest, să le scuture în praful drumului fără să păstreze nicio monedă albă pentru zile negre. Nu a fost deloc uşor şi nici gratificant; “conflictul cu aventura terestră” atinsese cota cea mai înaltă. Prevăzuse bine: a murit plin de iluzii, de revoltă, sărac şi destul de singur, așa cum fusese la şaptesprezece ani.

Intorceam paginile fragile, pătate de umezeală, cu sentimentul că dintre coperţile acum aproape cenuşii, literele ascuţite, parcă scrijelite în piatră și separate una de alta cu un fel de individualism orgolios, stăteau gata să rupă rândurile, să țâşnească din locul lor. Scrisul lui Bogza, la fiecare vârstă, nu doar mărturisea despre el însuşi la ceasul acela, aşa cum o electrocardiogramă vorbeşte despre starea unei inimi, dar îi şi semăna pregnant, reflectându-i ca o oglindă virtuală profilul interior, colţuros și neîmblânzit ca liniile propriului obraz - câteodată totuşi îngăduitor, iar în ascuns de tot, plin de căldură.

După alte luni de vară şi toamnă, după seri sub mesteceni sau pe terasă, alături de Lenuța, Bunty și Radu Tudoran, după focuri de tabară în marginea lanului de porumb, după o îndelungată pratică a întrebărilor scurte şi a tăcerilor nesfârșite, într-o zi Bogza a început să-mi vorbească despre pâlnia roz de gramofon luată de apele dezlănţuite ale Teleajanului: era cândva, demult, la Blejoi*…

(Dincolo de forma tipografică, paginile din “Eu sunt Ţinta” au constituit de fapt o petrecere către, o ultimă însoţire aşa cum o înţelegea el: ritmată până la sfârşit doar de semnele creionului pe hârtie, în consonanţă cu bătaia vitează dar tot mai lentă al inimii. In crucea zilei, la ora douăsprezece, aceasta s-a oprit.)

* Volumul "Eu sunt Tinta - Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi”, Editura DUStyle, 1994) 

Ultimul Geo Bogza

România Literară Nr. 11/ 1993

CĂRȚI ROMÂNEȘTI prezentate de Alex. Ștefănescu 

Ultimul Geo Bogza 

Geo Bogza a murit la 14 septembrie 1993 la Spitalul Elias din București. Avea 85 de ani. În ultimii ani ai vieții devenise un personaj foarte greu accesibil. Nu mai colabora la reviste, nu acorda interviuri, nu se lăsa fotografiat sau filmat. Își petrecea verile la reședința sa de la Snagov, alături de câțiva membri ai familiei, în mijlocul florilor și pomilor. Ziariștii trimiși acolo cu misiunea de a-i smulge măcar o declarație se întorceau cu mâna goală, spre exasperarea redactorilor-șefi. Acea ultimă perioadă din existența lui Geo Bogza a semănat cu o lentă scufundare în ceață. Pentru opinia publică, moartea scriitorului n-a fost o moarte, ci doar momentul în care ceața i-a acoperit complet chipul.

Spre imensa surpriză a celor care urmăresc îndeaproape ce se întamplă în literatura română, a apărut recent o carte de convorbiri cu Geo Bogza, realizată în cel din urmă an al vieții sale. Și nu este vorba de o carte convențională, improvizată de un ziarist dornic să-și lege numele de acela al unui scriitor cunoscut, ci de una complexă și plină de dramatism, de o adevarată operă. Performanța se datorează Dianei Turconi, ea însăși scriitoare (a publicat romanele Una și aceeasi iubire, 1986 și Legați-vă centurile de siguranță, 1988, iar în prezent pregătește un volum de povestiri, Mica prăvălie cu orori). Cu tact și competență (știe tot ce se poate ști despre trecutul de avangardist al lui Geo Bogza, despre avangardă în general, despre presa interbelică, despre literatura proletcultistă, despre cărțile fratelui lui Geo Bogza, Radu Tudoran etc. etc.), Diana Turconi a reusit să-l facă pe dificilul ei interlocutor să vorbească, sincer și ezitant, lucid și vulnerabil, așa cum n-a mai facut-o vreodată. La început, dialogul se leagă greu, din cauza obișnuinței scriitorului de a se înfățișa... pururi tânăr, înfășurat în manta-i de fraze solemne. Ambiția lui este de a da răspunsuri scurte, aforistice, din care să nu reiasă ce simte el cu adevărat. Recunoaștem în această tehnică a eschivării vechea înclinație a lui Geo Bogza pentru ostentație, pentru o atitudine teatrală (înclinație vizibilă nu numai în creația sa imnică, din perioada maturității, culminând cu Cartea Oltului, ci și în aceea teribilistă din tinerețe, inclusiv în Poemul Invectivă). Întins în pat, cu medicamentele alături, sau stând pe un scaun în gradină, cu genunchii acoperiți de un pled, bătrânul scriitor se străduiește să compună declarații care să-l avantajeze ("Marii vinovați nu trebuie să găsească iertare; dar prefer ca razbunarea să o ducă la capăt cineva care se cheamă Destinul"; "Toate elementele geografice m-au modelat interior. Nu m-a lasat indiferent nici o înfățișare a lumii."; "Dumnezeul meu este o mireasmă a Universului."). La rîndul ei, Diana Turconi pare inițial inhibată (probabil și din cauza faptului că, înainte de a-și da acordul pentru realizarea dialogului, Radu Tudoran a supus-o unui fel de test, cerându-i o mostră de treizeci de intrebări) și puțin cam snoabă. Întrebările ei suferă de prețiozitate ("Vi se pare că trăiți într-o lume a hazardului sau într-una aflată sub semnul destinului? Aveți, să zicem, sentimentul că destinul vă așteaptă în prag dimineața, când deschideți ușa?"; "Credeți că, odată ajuns la un anumit nivel de evoluție spirituală, orice om își găsește seninătatea?"; "Vă amintiți când a coborât întâia oară seninătatea în dumneavoastră?"; "Să vorbim despre vina și despre pedeapsă. Haideți să intrăm în palatul regelui Agamemnon. Sunteți de partea Electrei?"). Foarte repede, însă, nefirescul convorbirii se topește și dispare fără urmă. Diana Turconi începe să pună întrebări dictate de propria sa curiozitate (și nu de dorința de a trece cu bine un examen). Ea vrea să afle dacă Geo Bogza și-a iubit părinții, ce relații au fost între el și frații lui, în ce împrejurări a fost închis pentru "pornografie", în 1934 și 1937, de ce a susținut regimul comunist după război, de ce l-a lăudat pe Stalin ș.a.m.d. Iar Geo Bogza, cucerit de franchețea insistenței sale anchetatoare, iritat, dar și flatat de cruzimea unora dintre întrebări (dovada clară că este tratat ca barbat, și nu ca un bolnav care trebuie menajat), devine el însuși. Povesteste întâmplări de demult, străduindu-se să și le amintească pe acelea pe care nu le-a mai folosit niciodată în cărțile sale, explică ce a simțit în anumite împrejurări sau ce simte în prezentul convorbirii, conștient de dispariția sa într-un viitor foarte apropiat, mărturisește care sunt aspirațiile sale secrete ș.a.m.d. Un episod biografic emoționant este, de exemplu, acela al involuntarei intervenții nefaste pe care scriitorul a avut-o în soarta a două ființe apropiate, o matușă a sa și fiica acesteia. Era în timpul războiului și cele două femei voiau să părăsească în grabă Bucureștiul, dar în Gara de Nord, văzând trenurile supraaglomerate, Geo Bogza le-a sfătuit să amâne plecarea pentru a doua zi. A doua zi le-a condus din nou la gară, a asistat la urcarea lor în tren și, de fapt, le-a trimis la moarte, pentru că, la numai câteva minute după desparțirea de ele, o bombă a aruncat trenul în aer. După cum reiese din relatarea scriitorului, un sentiment de vinovăție legat de aceasta întâmplare l-a urmarit până la sfârșitul vieții.

Asemenea întâmplări și situații, însoțite de comentarii și reflecții autentice, febrile sunt cu sutele în carte. Diana Turconi îl determină pe Geo Bogza să se pronunțe asupra condiției de om, în general, asupra propriei sale vieți, asupra lumii prin care a trecut. Ilarie Voronca și Felix Aderca, Pamfil Șeicaru și Stelian Popescu, regele Mihai și Ion Antonescu, G. Călinescu și Tudor Vianu, Tudor Arghezi și Mihai Beniuc, Nicolae Labiș și Nichita Stănescu, Ion Țuculescu și Maria Tănase, Ana Blandiana și Mircea Dinescu și numeroși alți oameni de valoare sunt evocați dintr-o perspectivă inedită, din perspectiva unui Geo Bogza înzestrat cu clarviziunea bătrâneții și eliberat de automatismul celebrării personalităților.

Impresionant și oarecum senzațional este faptul că Diana Turconi obține de la Geo Bogza aprecieri explicite și asupra situației din România postcomunistă. Opiniile scriitorului despre executarea soților Ceaușescu, despre venirile minerilor la București (de neimaginat pe vremea când apărea volumul Oameni și cărbuni în Valea Jiului!), despre Ion Iliescu constituie un document istoric și politic de o valoare excepțională. Ele nu pot fi reproduse in extenso în cadrul unei cronici literare. Ceea ce se poate afirma însă cu certitudine este că Geo Bogza supune regimul instaurat în România după 1989 unor critici severe și că se situează clar de aceeași parte a baricadei cu opozanții acestui regim. De asemenea, deși păstrează până la sfârșit nostalgia idealului egalitarist din tinerețe, scriitorul recunoaște monstruozitatea și falimentul sistemului comunist.

Multe întrebări ale Dianei Turconi exprimă altceva decat curiozitatea și anume o dispoziție ludică, de care Geo Bogza adeseori se contaminează. Drept urmare, cartea ni se înfațișează nu numai ca o anchetă inteligentă, ci și ca un joc tandru. Se poate vorbi, chiar, de o adiere de erotism, de un discret și eteric roman de dragoste, suprapus romanului de idei și romanului-document din care se compune cartea. Diana Turconi notează cu sobrietate și cu un bun-gust desăvârșit dovezile acestei comuniuni sufletești de o mare puritate. Ea îi aduce în dar bătrânului scriitor spumă de zmeură, iar el o roagă să-l lase să-și treacă degetele prin părul ei lung și blond. Un bărbat abstract, amintirea barbatului de altădată, o iubește pe o femeie și ea ireală, ireală prin faptul că a apărut tânără, frumoasă și inteligentă la căpătâiul unui muribund.

Eu sunt ținta, carte scrisă în tandem, este mai frumoasă și mai tulburătoare decât toate cărțile lui Geo Bogza.


Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, Eu sunt ținta (18 iulie 1992, Snagov - 14 septembrie 1993, Spitalul Elias), București, Ed. DU Style, 1996, 384 p., preț neprecizat.

Postfața lui Sorin VIERU la „Eu sunt ȚINTA -- GEO BOGZA în dialog cu Diana Turconi”

Volumul

Eu sunt ȚINTA

GEO BOGZA

în dialog cu Diana Turconi

Postfață semnată de Sorin VIERU

MAHATMA

Dacă îmi iau libertatea de a adăuga câteva rânduri acestei scrieri, o fac numai în calitate de martor al împrejurărilor în care ea a prins ființă.

De-a lungul vieții sale, Geo Bogza a refuzat sistematic întâlnirea cu interviul. Ceea ce nu înseamnă că ar fi evitat întrebările incomode, confesiunea, privirea scrutătoare. Întâlnirile cu Bogza erau adesea prilejul unui torent de gânduri – amintiri, reflecții, examene de conștiință. Natură confesivă, scriitorul nu accepta însă convenția interviului.

Și totuși, după toate aparențele, Geo Bogza sfârșește prin a acorda interviul atâta vreme refuzat. O carte în condominion ca aceasta de față nu este, prin excelență, o carte-interviu? Aș spune că nu! A sta de vorbă, a întreba și a răspunde, a consemna, poate însemna, în genere, mult mai mult și poate însemna cu totul altceva.

Șirul discuțiilor neconvenționale la care asistăm conține momente de autentic dialog, în cadrul căruia relația exterioară întrebător respondent - condiția generică a interviului - evoluează într-un raport mai subtil. întrebătorul nu este reprezentantul unor mass-media, respondentul nu este o victimă consimțindă, manipulator sau (și) manipulat al unor mass-media.

Cartea aceasta poate părea o simplă întâmplare publicistică, un accident. Un accident, desigur, dar unul răscolitor. Devenit posibil numai pe fondul unei vechi admirații a Dianei Turconi pentru Geo Bogza și al unei vechi prietenii pentm familia extraordinară a fraților Bogza.

În scrierea acestei cărți, nu hazardul, ci un aspru comandament a jucat rolul principal. Diana Turconi a trecut la realizarea metodică a intenției sale mai vechi de a transmite ceva din irepetabilul unor conversații cu Geo Bogza doar atunci când proiectul i-a apărut nu numai ca un lucru pe cât de dificil și riscant pe atât de atrăgător, ci de-a dreptul ca împlinirea unei datorii. În circumstanțele-limită în care s-a aflat în ultimii ani Geo Bogza, un asemenea proiect apărea ca o posibilitate de a prelungi viața activă a scriitorului.

Pentru Geo Bogza, intervalul alcătuirii acestei cărți a fost încărcat de o stranie necesitate. Moartea îl pândea, îi trimitea somații drastice, se răzbuna pe un mare trăitor. Scriitorul era aproape țintuit la pat, aparent redus la neputință și așteptând resemnat ceea ce va urma. Forțele fizice îl părăseau, suferința îi marcase tragic chipul. Puțin confesiv, ermetic chiar, părea dispus să asculte, nu și să vorbească. Infinit de tăcut, atent, concentrat în sine, luptând împotriva unei nesfârșite oboseli. și cântărindu-i din priviri pe cei din jur, supunându-i unui mut examen, întrebându-se, cumva, dacă nu s-a înșelat asupra lor.

În aceste circumstanțe s-a țesut cartea. Ea poate fi privită, superficial, ca un interviu-fluviu, având o legătură slabă sau nulă cu încercarea prin care trecea autorul. Sau, tot superficial, poate fi privită ca determinată exclusiv de condițiile-limită evocate mai sus. Mai drept ar fi să admitem că adevărul se află undeva la mijloc. Legată de circumstanțe, cartea se ridică deasupra lor, învingându-le. De aceea, cartea apare și ca un exercițiu major în care condiția liminară a precarității fizice este ignorată, cu oarecare crispare la început, cu degajare ludică mai pe urmă. Eu o percep de-a dreptul ca pe un miracol, ultimul din cele legate de numele lui Mahatma, cum îl numeau câțiva apropiați. Fiindcă în cartea aceasta este prea puțin vorba despre boală. Cititorul, până la penultima pagină, nu poate decât întrezări din nuanțe infinitezimale, tragismul fundalului pe care se desfășoară discuția.

Din cartea aceasta se poate deci învăța ce înseamnă a sfârși în forță, atunci când propriul tău corp te-a trădat. Destrămat de boală, Geo Bogza înfăptuiește un miracol atunci când își adună puterile într-o replică, într-un răspuns. Iar întrebările, cel mai adesea, nu sunt circumstanțiale, nici comode. Cu greu poți întrezări din aceste pagini înfiripate în mediul purei oralități, împrejurările dureroase în care au fost aduse pe lume; umilul rost al rândurilor de față este tocmai acela de a cere cititorului să facă acest efort.

Dacă despre suferințele fizice ale lui Geo Bogza vine prea puțin vorba în cartea de față - dilemele și suferințele vremurilor istorice și ale societății noastre de acum, în schimb, dilemele scriitorului însuși nu sunt ocolite. La întrebarea pe care o pune Diana Turconi: «Ce se întâmplă cu un om, când răspunsurile aflate la o vârstă nu îl mai satisfac și trebuie să caute altele noi?» răspunsul lui Geo Bogza, valabil, desigur, nu numai în sfera politicului ci a existenței în întregul ei este: «Cred că nu trebuie să se teamă, ci să-și trăiască plin de curaj inconsecvențele». Pentru această asumare până la capăt, Bogza poate fi admirat și iubit cu dragoste reînnoită. Hulitorii lui oportuniști de azi, care au uitat ce scriau ieri nu merită decât tăcutul nostru dispreț.

Sunt convins că proiectul final al scriitorului a fost acela de a traversa ultima încercare a destinului în deplină demnitate și, dacă se poate – în mod incredibil, Geo Bogza a putut! – regăsind mari insule de seninătate în singurătatea sa. Cei care au stat în preajma lui pot da mărturie că proiectul a fost efectiv împlinit, că ultimele rezerve de energie spirituală au fost aruncate în luptă. Mărturie și această carte surprinzătoare. Care e mai mult decât o realitate textuală. Este o parte grăitoare pentru întreg. Grăitoare pentru luciditatea cu care Geo Bogza a comentat până la sfârșit spectacolul istoric și comedia umană; grăitoare pentru demnitatea, pentru seninătatea, pentru veghea neobosită a paznicului de far.

Sorin VIERU





crispedia.ro

Un document remarcabil, de-a dreptul savuros este volumul Eu sunt ţinta (1996), ce include interviul luat de Turconi-Bubenek lui Geo Bogza în intervalul „18 iulie 1992 (Snagov) - 14 septembrie 1993 (Spitalul Elias)". Discuţia este însoţită, de obicei, de câte un moto din opera scriitorului. Întrebările urmăresc biografia lui Bogza şi a familiei lui, fundalul social-politic de epocă, de la regii României, Mihai I, Carol al II-lea, mişcarea legionară, instaurarea la putere a comuniştilor, perioada lui Nicolae Ceauşescu la revoluţia din 1989, precum şi ambianţa literară: perioada avangardistă, evocarea unor scriitori (Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Marin Preda, Nichita Stănescu, Petre Ţuţea, Mircea Eliade etc.), întoarcerea la cărţile preferate, rememorarea unor anecdote din perioada totalitaristă. Se discută şi despre dragoste, frumuseţe, singurătate, filosofie. Răspunsurile lui Bogza vin prompt, spumoase, memorabile deseori, aforistice.

În completarea dialogului este republicat Poemul invectivă (apărut în 1933) şi se reproduce o selecţie a scrisorilor trimise de Constantin Noica lui Geo Bogza. Volumul este ilustrat cu fotografii ale scriitorului, precum şi cu desene, unele inedite, semnate de S. Perahim, Victor Brauner, M. Blecher, Constantin Brâncuşi, dar şi de interlocutor. În fine, Mica prăvălie cu orori (1997) este o culegere de proze scurte, subintitulate „11 romane", populate de personaje misterioase: vagi informatori, aristocraţi decadenţi, adolescenţi rebeli, cupluri în destrămare etc. Stilistica tranşantă alternează cu ambiguitatea poetică, cu sugestia nostalgică sau cu notaţii ce definesc o feminitate discretă. Sunt surprinse evenimente politice, sunt restituite revelaţii asupra unor personaje, de asemenea certitudini, decepţii, mici bucurii, toate definind o epocă de veşnică tranziţie.