Lansare volum A DOUA ZI DUPĂ MOARTEA CAILOR - de Diana TURCONI

Trei poeme dramatice dure

Autoarea cu Teodor Baconschi

Cehov, Dostoievski, Zola, Claudel și Sfântul Francisc din Assisi: iată figurile tutelare care mi-au răsărit în minte, citind teatrul poetic și chirurgical-alegoric la care Diana Turconi a recurs pentru a-și pune în pagină obsesiile fondatoare sau distructive, fantasmele și amintirile transfigurate, ba chiar - de la un anume nivel al lecturii în sus - intuițiile filosofice. Avem în acest volum nu doar un evantai de teme – de la lupta de clasă și ororile utopiei comuniste, până la fatalitatea neînțelegerii în comunicarea dintre oameni – ci și o biografie transfigurată dramatic. O confesiune deghizată în scenografia unor siluete emblematice pare să fie, de la început, miza secretă pe care pariază autoarea.

Există în replicile fiecărui personaj, ca și în inserturile monologale, un soi de teatru al cruzimii, servit de tușe naturaliste și de observații psihologice ornate aforistic: o tăietură a limbajului care lucrează cu sugestia unui eșec obscur și pătrunde, ca într-un act nemilos de vivisecție, în carnea unui adevăr mereu amânat, mereu explorat, cu un soi de acuratețe terifiant de lucidă. Nu cred că această dramatizare a ideilor, surprinsă mereu în clarobscur, se pretează la o punere în scenă fidelă, adică la o adaptare regizorală mecanică. Textul însuși are o gravitate incantatorie, adesea solemnă, care-l situează mai curând în specia, orfică, a profeției. Diana Turconi nu inventează personaje definite prin coloristica unui jargon caracteristic și nici situații propriu-zis dramatice, punctate de tăceri și explozii de emotivitate. Ea lucrează cu subtonuri simbolice, menite să deseneze nu atât o atmosferă, cât o concluzie existențială. Dincolo de dramatis personae pâlpâie dorul unei naturi decăzute și restaurate, în plină nostalgie paradisiacă. Aici cade, suav, accentul franciscan, grație căruia autorea pare să răscumpere meschinăria, grotescul și prozaicul ”factorului uman”. Istoria (cu ecourile sale concrete, incluzând recurent mitologia bolșevică) funcționează ca o arenă în care binele și răul, idealul și coruperea lui prin resentiment, autoamăgirea și sfidarea parvenitului se contopesc într-un final neutru, deschis.

Nu există, în aceste piese teatrale, învingători și învinși, ci mai curând indivizi capturați într-o enormă pânză de păianjen. Un tablou sumbru, străluminat de metafore fabulistice (caii, câinii, muștele, vulpea turbată) ne este înfățișat cu impudoarea obiectivă a unei analize de laborator. Cele trei piese reunite în prezentul volum respiră unitar, ca niște pietre strânse în montura unei bijuterii, solicitându-ne simultan admirația literară și frisonul mineral, aproape sepulcral, al condiției de care nu putem scăpa. Sigur, după Beckett, ai putea spune că teatrul Dianei Turconi e departe de etica non-sensului, dovedindu-se chiar tonic în dârele sale de umbră adesea tandră. Cititorul va găsi în el nu atât ”mesajul” unei iluminări, cât aspirația unei împăcări cu sine și cu povara oricărei vieți.

Lansare volum - autoarea cu Nunțiul apostolic în România și cu Teodpr Baconschi

Teodor Baconschi