De la Elena națională la risipirea generală

Să emit și eu o platitudine: cât de schimbătoare sunt admirațiile noastre! Sic transit, cum se spune. Pe când în Grecia antică Pythiile, posedate de Apollo, erau venerate și ascultate, evul mediu a fost marcat de o tristă cutumă: suprimarea acestei categorii de femei care se pretindea cunoscătoare a secretelor destinului citit în sfere de cuarț, cristal sau alte medii, a influenței constelațiilor, a efectelor plantelor culese la anumite ore ale zilei sau nopții. Acuzate de relații privilegiate cu Lucifer și supușii lui, vrăjitoarele - prin excepție și câte un vrajitor sau magician - erau torturate nemilos, arse pe rug sau decapitate.

Femeia-vraci, vrajitoarea cu mătură numită “strigă”, sau “malefica”, femeia care (te) făcea, erau sortite aceluiași sfârșit: invidia, teama și ura, precum și condamnarea Bisericii, bazată pe Cartea lui Moise, care dicta "Nu lăsa să trăiască vrăjitoarea sau femeia ghicitoare", le condamnau fără apel. Cu atât mai pervers, mai chinuitor li se administra moartea dacă erau tinere și frumoase, vederea trupurilor dezgolite și torturate producea o emoție puternică, iar comunitatea se simțea mai unită după săvârșirea violului virtual, la care toți participau, măcar cu o piatră aruncată, cu un cuvânt greu sau cu un urlet de satisfacție.

Puțini știu că pe plaiurile noastre pedepsirea acestor vinovate de exercitarea farmecelor sub orice formă a continuat până târziu în secolul al XVIII-lea : 25 de procese la Cluj și Dej. Un proces de condamnare pentru vrăjitorie, desfășurat la Sibiu prin 1718, a durat câțiva ani și trei decenii mai târziu, la Carei, două vrajitoare erau torturate cumplit și aruncate în flăcări. Numai intervenția împărătesei Maria Tereza, în 1768, a oprit, pe teritoriul Transilvaniei, aceste procese feroce. E adevărat că ultima vrajitoare a fost ucisă prin decapitare în Elveția, în 1782 și reabilitată recent.

Păstrând toate diferențele și mai ales evitând comparațiile, asistăm, iată, la linșajul public al unei alte  “fermecătoare”: Elena autohtonă. Nu prea am îndoieli în privința posibilității ca mult admirata, răsfățata, invidiata, indecenta și ultrabogata blondă să fie vinovată; poate chiar foarte vinovată, alături de rețeaua întinsă căreia îi aparține aceasta și alții, știuți sau neștiuți încă. Ceea ce îmi repugnă însă să privesc, în numele elementarului drept la demnitate al oricărei ființe, este violența primitivă la care este supusă: formele evidențiate de blugii colanți, decolteul cărnos, mâinile cu unghiuțe roșu aprins - toate apar pe ecrane până la saturație și stârnesc puternice sentimente de ev mediu în doamnele complexate și în domnii nevolnici.

Invidia și ura au condamnat-o deja pe Nuți națională, prin judecata la televizor, înainte ca Justiția să se pronunțe. Toți și-o închipuie, cu entuziasm, smulsă de taioare și de poșetele extravagante și aruncată jos de pe tocurile vertiginoase. E o dorință perversă, unanimă, să o vadă coborâtă în arenă, nefardată, neblonzită, necoafată; neapărată de priviri și gesturi. Adică să apară în intimitatea ei vulnerabilă de femeie de-acuma umilită, singură, lipsită de iubire, prietenii, putere. Dacă s-ar putea, încărcată cu păcatele tuturor și alungată în pustie.

Striptrease-ul care a obligat-o să se despartă de protecție, funcții, decor și haine, această (pe)trecere spre umilința închisorii a fostei răsfățate de la Palat, cunoscătoare a multor taine din diferite sfere, preocupă major imaginația publică. Mulțumită de abundența de circ, agrementat cu ceva fărâmituri linse în fața televizoarelor, cetatea pare să fi uitat de priorități, de tensiunile care se fac auzite tot mai lămurit și mai aproape. E o generală risipire de forțe, proiecte și concentrare. Cunoaștem cu toții dictonul: când zeii vor să-i piardă pe oameni, mai întâi le iau mințile.

PS. Micii interlopi din jurul Gării de Nord își apasă arătătorul pe-o nară în semn de victorie, adică mi-am suflat nasul pe el. Dar nu pretind deloc să ofer o explicație la ceea ce am văzut cu toții; oricum, nu e un gest prea delicat. Îmi pare totuși rău că m-am antrenat, chiar și numai cu atât, la isteria nesfârșită a comentariilor din ultimile zile. Îmi amintesc de o biată vulpe rănită de moarte - am vazut-o mușcându-l amarnic de picior pe omul care își băgase furca în pântecul ei.

Diana Turconi

8 februarie 2015