24 februarie 2013: ULTIMUL ANGELUS

Papa Benedict al XVI-lea apare ca de obicei, la fereastra de la etajul trei al Palatului Apostolic, cu mantelina albă pe umeri; părul des, tuns scurt, aproape se confundă cu basca pontificală. Pare efigia vie a funcției pontificale: prestanța, demnitatea și autocontrolul îi conferă o frumusețe rară, foarte spiritualizată. Muțimea, care umple Piata Sf. Petru cu flori și pancarte și se revarsă pe via della Conciliazione până în Piața Pius al XII-lea și Tibru, îl întâmpină cu o largă reverberație tandră, acea “gălăgie” afectuoasă la care se referea, cu tandrețe, și predecesorul său, Ioan Paul al II-lea.

Ne-am adunat cu toții sub ferestrele apartamentului pontifical pentru a ne lua rămas bun: este ultimul Angelus pe care îl va recita și la sfârșit vom putea culege ultima binecuvântare a lui Benedict al XVI-lea ca Șef al Bisericii Romei.

Acum e soare, acum e nor; marea Bazilică, fântânile, colonada, grădinile vaticane și depărtările ramân cufundate într-o boare proaspătă, care anunță primăvara. Oamenii, mai ales bătrânii și copiii, sunt încă îmbrăcați de iarna, cu paltoane, fulare și căciuli multicolore; alții au venit însă în costume naționale și se amestecă printre reprezentanții parohiilor, diocezelor, instituțiilor religioase – valuri de prelați, călugări și călugărițe, boys scouts superactivi, carele televizunilor din toată lumea. O fetiță în canadiană albă înalță cu convingere o pancartă galbenă, prea mare pentru ea: Non sei solo! - Nu ești singur! În jur, sute altele: Ti abbiamo amato! Noi ti abbiamo capito! Grazie! Te-am iubit, Noi te-am înțeles, Mulțumim!

Papa vorbește despre schimbarea la față a lui Isus și despre Petru, care pe Muntele Tabor îl avea drept hrană a sufletului pe Învățător. Mulțimea aplaudă, Pontiful se oprește câteva clipe, apoi încearcă să reia, dar lumea îl întrerupe din nou cu aplauze. În fine, exprimă concis decizia de a se retrage: Domnul mă cheamă să urc pe munte, să mă dedic mai mult rugăciunii și meditației. 
Deci pleacă, dar nu în sensul abandonării, a concediului; dimpotrivă. Urcarea simbolică pe Tabor e de fapt coborârea pe care o realizează astăzi din fruntea Statului și a Bisericii: întoarcerea smerită a călugărului în chilie, în profunzimea misiunii de a servi Biserica într-un fel mai potrivit cu vârsta și puterile mele, printr-o mai mare apropiere de Creator, în reculegere și rugăciune. Vocea îi tremură imperceptibil, e greu să surprinzi acea emoție foarte discretă, stăpânită și în același timp foarte adâncă. Așa a fost Papa Ratzinger: mai degrabă greu de înțeles, impunea atenție și chiar un oarecare grad de inițiere.

Pontiful se referă încă o dată la conceptul rugăciunii și la necesitatea de a descoperi teme de referință puternice. Cheamă la acțiune și curaj, indică la via maestra: să renunțăm la noi înșine pentru a ne pune în serviciul celorlalți. Acesta este conceptul solidarității și al generozității. 

Suntem conștienți de faptul că asistăm la un eveniment menit să facă epocă: primul și singurul discurs de rămas bun al unui Papă în toată istoria modernă. Ne-a fost dat să-l auzim rostit de un mare teolog, profesor, filozof; cel mai mare. Considerat de toți drept un conservator, acuzat chiar de rigiditate, iată-l săvărșind un gest revoluționar, aproape inimaginabil în tradiția Bisericii Universale: retragerea, abdicarea. El ne-a vorbit despre legătura dintre credință și rațiune: astazi a săvârșit-o în fața noastră. Papa a spus Domnul mă cheamă! ca un copil, ca un adolescent care se referă la părinți, adulții nu se exprimă astfel. Benedict dă în mod implicit această lecție de caldă spiritualitate, fară să facă morală, cum numai el știe să potrivească învățămintele și cuvintele. Și încă un amănunt: extraordinara umilință a acestui Papă. Zilele trecute, în fața aplauzelor neîntrerupte ale prezenților - peste trei minute în șir - el a rostit doar, înclinând ușor capul, mulțumesc; acum să ne rugăm.

Norii vin si trec, se alternează umbra cu lumina multă. Ni se face frig, dar de fapt e vorba de tristețe și încordare. Se apropie momentul: Papa ne mulțumește în multe limbi străine pentru prezență și înțelegere; pentru rugăciunile noastre, care îl susțin. Asistența - mulți cu lacrimi pe obraji - îi strigă: Îți vom fi mereu alaturi! Nu te vom uita, nu ne uita! Grazie, grazie, tu rămâi Șeful nostru!promit și boys scouts-ii. Benedict al XVI-lea dă binecuvântarea, apoi cuprinde mulțimea într-o ultimă îmbrațișare largă de acolo, de la fereastra apartamentelor pontificale. E alb, e subțire, e aproape transparent și îmbrăcat în lumină. Îmi amintesc de predica pe care a rostit-o, într-un august din primii lui ani de pontificat: a vorbit despre lumina transfigurării, despre momentul când a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. 
Iată-l, se retrage ușor, pleacă din timpul nostru în acela unde o să îl întrezărim uneori, ca pe o candelă aprinsă în liniștea Bisericii în rugăciune. De-acum îl vom numi Sanctitatea Sa.

E ora 12,20. Mulțimea se rispiește foarte încet.

Diana Turconi,

24 februarie 2013