Caracterizare activitate diplomatica Diana Turconi

AMBASCIATORE DI POLONIA PRESSO LA SANTA SEDE 

To Whom It May Concern

I had the opportunity to meet Mrs. Diana Turconi Bubenek, Minister Plenipotentiary of the Embassy of Romania to the Holly See, in 2006.

I consider that Mrs. Diana Turconi Bubenek due to her scrupulous and dedicated work, has become a strong appreciated and respected colleague in the diplomatic circles. I have also with the Minister Plenipotentiary Diana Turconi Bubenek a cordial relationship which is based on fruitful collaboration.

I strongly confirm that Mrs. Diana Turconi Bubenek has solid knowledge in various mandatory fields as: general diplomacy, international politicy and specific policy of the Holy See. In daily practice she proved a correct predicting vision and perspective, being appreciated by the Vatican authorities, ambassadors and other colleagues with whom she tied close and necessary diplomatic friendship.

She serves with the highest level of devotion her country and I also consider that Mrs. Diana Turconi Bubenek is a honest friend of my country.


Yours faithfully, 
Hanna Suchocka 

Hanna Suchocka, first woman prime minister of Poland (1992–93). Member of the Venice Commission.

She was asked to serve as prime minister because she was believed to be the only Polish politician who was trusted by both the fundamentalist Roman Catholic parties and the moderates in the Sejm. 

She later served as minister of justice (1997–2001) in the cabinet of Prime Minister Jerzy Buzek. She was named Polish ambassador for the Holy See beginning in 2001.

24 februarie 2013: ULTIMUL ANGELUS

Papa Benedict al XVI-lea apare ca de obicei, la fereastra de la etajul trei al Palatului Apostolic, cu mantelina albă pe umeri; părul des, tuns scurt, aproape se confundă cu basca pontificală. Pare efigia vie a funcției pontificale: prestanța, demnitatea și autocontrolul îi conferă o frumusețe rară, foarte spiritualizată. Muțimea, care umple Piata Sf. Petru cu flori și pancarte și se revarsă pe via della Conciliazione până în Piața Pius al XII-lea și Tibru, îl întâmpină cu o largă reverberație tandră, acea “gălăgie” afectuoasă la care se referea, cu tandrețe, și predecesorul său, Ioan Paul al II-lea.

Ne-am adunat cu toții sub ferestrele apartamentului pontifical pentru a ne lua rămas bun: este ultimul Angelus pe care îl va recita și la sfârșit vom putea culege ultima binecuvântare a lui Benedict al XVI-lea ca Șef al Bisericii Romei.

Acum e soare, acum e nor; marea Bazilică, fântânile, colonada, grădinile vaticane și depărtările ramân cufundate într-o boare proaspătă, care anunță primăvara. Oamenii, mai ales bătrânii și copiii, sunt încă îmbrăcați de iarna, cu paltoane, fulare și căciuli multicolore; alții au venit însă în costume naționale și se amestecă printre reprezentanții parohiilor, diocezelor, instituțiilor religioase – valuri de prelați, călugări și călugărițe, boys scouts superactivi, carele televizunilor din toată lumea. O fetiță în canadiană albă înalță cu convingere o pancartă galbenă, prea mare pentru ea: Non sei solo! - Nu ești singur! În jur, sute altele: Ti abbiamo amato! Noi ti abbiamo capito! Grazie! Te-am iubit, Noi te-am înțeles, Mulțumim!

Papa vorbește despre schimbarea la față a lui Isus și despre Petru, care pe Muntele Tabor îl avea drept hrană a sufletului pe Învățător. Mulțimea aplaudă, Pontiful se oprește câteva clipe, apoi încearcă să reia, dar lumea îl întrerupe din nou cu aplauze. În fine, exprimă concis decizia de a se retrage: Domnul mă cheamă să urc pe munte, să mă dedic mai mult rugăciunii și meditației. 
Deci pleacă, dar nu în sensul abandonării, a concediului; dimpotrivă. Urcarea simbolică pe Tabor e de fapt coborârea pe care o realizează astăzi din fruntea Statului și a Bisericii: întoarcerea smerită a călugărului în chilie, în profunzimea misiunii de a servi Biserica într-un fel mai potrivit cu vârsta și puterile mele, printr-o mai mare apropiere de Creator, în reculegere și rugăciune. Vocea îi tremură imperceptibil, e greu să surprinzi acea emoție foarte discretă, stăpânită și în același timp foarte adâncă. Așa a fost Papa Ratzinger: mai degrabă greu de înțeles, impunea atenție și chiar un oarecare grad de inițiere.

Pontiful se referă încă o dată la conceptul rugăciunii și la necesitatea de a descoperi teme de referință puternice. Cheamă la acțiune și curaj, indică la via maestra: să renunțăm la noi înșine pentru a ne pune în serviciul celorlalți. Acesta este conceptul solidarității și al generozității. 

Suntem conștienți de faptul că asistăm la un eveniment menit să facă epocă: primul și singurul discurs de rămas bun al unui Papă în toată istoria modernă. Ne-a fost dat să-l auzim rostit de un mare teolog, profesor, filozof; cel mai mare. Considerat de toți drept un conservator, acuzat chiar de rigiditate, iată-l săvărșind un gest revoluționar, aproape inimaginabil în tradiția Bisericii Universale: retragerea, abdicarea. El ne-a vorbit despre legătura dintre credință și rațiune: astazi a săvârșit-o în fața noastră. Papa a spus Domnul mă cheamă! ca un copil, ca un adolescent care se referă la părinți, adulții nu se exprimă astfel. Benedict dă în mod implicit această lecție de caldă spiritualitate, fară să facă morală, cum numai el știe să potrivească învățămintele și cuvintele. Și încă un amănunt: extraordinara umilință a acestui Papă. Zilele trecute, în fața aplauzelor neîntrerupte ale prezenților - peste trei minute în șir - el a rostit doar, înclinând ușor capul, mulțumesc; acum să ne rugăm.

Norii vin si trec, se alternează umbra cu lumina multă. Ni se face frig, dar de fapt e vorba de tristețe și încordare. Se apropie momentul: Papa ne mulțumește în multe limbi străine pentru prezență și înțelegere; pentru rugăciunile noastre, care îl susțin. Asistența - mulți cu lacrimi pe obraji - îi strigă: Îți vom fi mereu alaturi! Nu te vom uita, nu ne uita! Grazie, grazie, tu rămâi Șeful nostru!promit și boys scouts-ii. Benedict al XVI-lea dă binecuvântarea, apoi cuprinde mulțimea într-o ultimă îmbrațișare largă de acolo, de la fereastra apartamentelor pontificale. E alb, e subțire, e aproape transparent și îmbrăcat în lumină. Îmi amintesc de predica pe care a rostit-o, într-un august din primii lui ani de pontificat: a vorbit despre lumina transfigurării, despre momentul când a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. 
Iată-l, se retrage ușor, pleacă din timpul nostru în acela unde o să îl întrezărim uneori, ca pe o candelă aprinsă în liniștea Bisericii în rugăciune. De-acum îl vom numi Sanctitatea Sa.

E ora 12,20. Mulțimea se rispiește foarte încet.

Diana Turconi,

24 februarie 2013

Papa Francisc: să cerem harul de a putea alege calea justă

Noua atrocitate săvârșită de militanții grupării extremiste sunnite Statul Islamic (IS) a făcut să se cutremure încă o dată de indignare întreaga planetă: pe o plajă din Libia, teroriștii islamiști au ucis, prin decapitare, 21 de creștini egipteni de religie coptă, apoi au difuzat un video cu executarea feroce a acestora. Primul ministru libian a cerut intervenția urgentă a comunității internaționale, argumentând că se impun măsuri severe, altfel teroriștii IS vor ajunge în Europa; pledoariei lui Abdulah al Thani s-a alăturat ministrul egiptean de Externe. Forțele aeriene ale armatei egiptene au atacat obiectivele IS în Libia, cauzând moartea a peste 50 de teroriști. Preşedintele egiptean Abdel Fattah al-Sisi, în acord cu președintele francez Francois Hollande, a solicitat Consiliului de Securitate ONU să emită o rezoluție care să autorizeze o intervenţie internaţională în Libia, menită să combată IS şi să stabilizeze ţara. Numeroși Șefi de Biserici și președinți de state și-au exprimat indignarea, susținând intervenția sub egida ONU.

Acesta este cadrul înfiorătoarei tragedii – ultima din cele multe - căreia creștinii de toate confesiunile i-au căzut victime în anii din urmă, fără altă vină decât credința lor. Să ne oprim gândul, câteva clipe sau cât ne dictează inima, asupra șirului de jihadiști în uniforme negre, cu cagule care le ascund chipurile – se pare că sub una din acele măști ale crimei se ascundea și o femeie - aplecați asupra prizonierilor îmbrăcați în combinezoanele portocalii destinate condamnaților, îngenuncheați în nisip și cu mâinile legate la spate. Este o imagine sinistră, alături de călăi moartea fâlfâie entuziastă din aripi și împrăștie duhoare de nebunie, iar dexteritatea care animă brațul ucigaș nu are desigur nimic de-a face cu vreo credință, ci numai cu barbaria dezlănțuită.

păziți-vă de aluatul fariseilor și de aluatul lui Irod!

Nu este pentru nimeni un secret că autointitulatul Stat Islamic țintește cu deosebire Italia, deoarece aici se află Statul Cetății Vaticanului. Glasul Papei Francisc nu a întârziat să se facă auzit, condamnând ferm atrocitatea comisă de teroriștii IS: după ce l-a chemat la telefon pe Patriarhul copt Tawadros al-III-lea, transmițându-i un frățesc mesaj de condoleanțe, a celebrat, în mica biserică a Casei Sfânta Marta, unde a ales să locuiască, o liturghie pentru sufletele creștinilor copți „sacrificați doar pentru motivul de a fi creștini”. Suveranul Pontif a insistat pe avertismentul adresat de Mântuitor apostolilor, când aceștia se învinuiau reciproc pentru lipsa pâinii : „păziți-vă de aluatul fariseilor și de aluatul lui Irod!”. Aceștia nu l-au înțeles pe Maestru, deoarece „se certau între ei pentru a vedea cine este vinovat că a uitat pâinea”. 

omul este capabil să distrugă tot ceea ce a creat Dumnezeu

Papa a deplâns faptul că „omul este capabil să distrugă tot ceea ce a creat Dumnezeu”, arătând că Sfânta Scriptură abundă în exemple de inconștiență și răutate. De la invidia criminală a lui Cain îndreptată împotriva fratelui său Abel – simbol al violenței care, alături de ticăloasa „lăcomie de putere” marchează „începutul tuturor războaielor”, trecând prin dizolvarea completă a eticii şi moralei întruchipate în Sodoma și Gomora și continuând cu cheia de bolta a lipsei de comunicare și colaborare, ajunsă până la noi sub denumirea de Turnul Babel, umanitatea l-a sfidat adeseori şi mereu perdant pe Creator. Când cei puternici au ca argument doar forța armelor de care dispun și nu dețin arta de a rezolva în mod pașnic divergențele, cei mulți și nevinovați se confruntă cu tragedia războiului. 

din inima omului ies toate răutățile

Pontiful a mai observat că majoritatea covârșitoare a știrilor vehiculate de mass media în ultimul timp se referă la distrugeri și tragedii care însângerează planeta, deoarece „din inima omului ies toate răutățile”. Omul este dominat de un nemăsurat orgoliu, dublat de o inconștiență tot atât de fără limite, astfel încât își permite să gândească luciferic „fac ceea ce vreau, și dacă vreau să fac aceasta, o fac! Și dacă pentru aceasta vreau să pornesc un război, îl pornesc!” . În acest trist prezent pe care îl trăim, „afaceriștii morții” trafichează instrumentele lor care pot distruge întreaga creație. În ciuda slăbiciunii lor de caracter, oamenii știu să facă și „mult bine, dar suntem de asemenea capabili să distrugem tot: să distrugem în lucruri mari și în lucruri mici, chiar și în familie... E bine să cerem harul de a putea alege calea justă și să nu ne lăsăm înșelați de seducțiile care ne duc pe calea greșită”.

Peste lume plutește, prin voința generoasă a Creatorului, un duh blând : „Sfântul Duh, care ne salvează”. Ne poate salva însă numai dacă ne oprim și ascultăm cu atenție, în ultimul ceas, glasul conștiinței, care ne învață să facem alegerea bună - iată la ce „ne invită Biserica să reflectăm, în pragul Postului Mare”, a concluzionat Papa.

Diana Turconi

17 februarie 2015

Se prăbușește lumea lui Nu-ne-vindem-țara

In mod uimitor, Președintele României a răspuns astazi așteptărilor pe care le formulam în aprecierile notate ieri, à propos de situația generală în cadrul căreia evoluează zbaterea Elenei Udrea din iarna socotelilor.

Să fim sinceri, domnul Klaus Johannis a rostit un discurs în plenul reunit al Senatului și Camerei Deputaților cum România comunistă și postcomunistă nu a mai auzit, așa încât cumva ne vine cam peste mână să îl înțelegem și să îl gustăm pe deplin, de parcă ne-ar vorbi, ei bine, da, în germană.

Aproape că nu putem crede că limba română se lasă folosită astfel, cu naturalețe, calm și amabilitate, constructiv și totodată tranșant, exprimând viziune și coeziune, nu chemând la confruntare sau înfruntare; ni se promite un viitor, prin efort comun și onest; ni se indică șansa de a deveni un alt fel de popor, abandonându-ne destinul ingrat și tocit de platitudini, de locuitori la porțile Orientului. Unora, desigur, Președintele le-a provocat frisoane pe șira spinării când s-a referit la “simplificarea procedurilor, la independența justiției și sprijinirea luptei anticorupție”. Cei mulți simt însă lămurit, chiar dacă nu înțeleg prea bine cum trebuie procedat, că e singura șansă de supraviețuire, într-un context în care degradarea instituțiilor statului, sub eroziunea corupției, poate crea o situație asemănătoare celei dintr-o țară vecină și prietenă. 

Undeva, în profunzimea conștiințelor, se aude un zgomot clocotitor, ca al cutremurului care ni se tot promite: se prăbușește o lume: lumea celor care urlau, acum un sfert de veac, cu o agresivitate încrâncenată, Nu-ne-vindem-țara - ceea ce echivala, acum știm foarte bine, cu o poftă enormă de a se înstăpâni pe tot.

PS. Procurorul general al Parchetului Înaltei Curți de Casație și Justiție a infirmat rezoluțiile de neîncepere a urmăririi penale în cazul mineriadei din 13-15 iunie 1990. CEDO s-a exprimat favorabil în acest sens. Așadar dosarul mineriadei, în care cel mai greu nume și implicarea directă a acestuia ne sunt tuturor cunoscute, va fi redeschis.

Diana Turconi

9 februarie 2015

De la Elena națională la risipirea generală

Să emit și eu o platitudine: cât de schimbătoare sunt admirațiile noastre! Sic transit, cum se spune. Pe când în Grecia antică Pythiile, posedate de Apollo, erau venerate și ascultate, evul mediu a fost marcat de o tristă cutumă: suprimarea acestei categorii de femei care se pretindea cunoscătoare a secretelor destinului citit în sfere de cuarț, cristal sau alte medii, a influenței constelațiilor, a efectelor plantelor culese la anumite ore ale zilei sau nopții. Acuzate de relații privilegiate cu Lucifer și supușii lui, vrăjitoarele - prin excepție și câte un vrajitor sau magician - erau torturate nemilos, arse pe rug sau decapitate.

Femeia-vraci, vrajitoarea cu mătură numită “strigă”, sau “malefica”, femeia care (te) făcea, erau sortite aceluiași sfârșit: invidia, teama și ura, precum și condamnarea Bisericii, bazată pe Cartea lui Moise, care dicta "Nu lăsa să trăiască vrăjitoarea sau femeia ghicitoare", le condamnau fără apel. Cu atât mai pervers, mai chinuitor li se administra moartea dacă erau tinere și frumoase, vederea trupurilor dezgolite și torturate producea o emoție puternică, iar comunitatea se simțea mai unită după săvârșirea violului virtual, la care toți participau, măcar cu o piatră aruncată, cu un cuvânt greu sau cu un urlet de satisfacție.

Puțini știu că pe plaiurile noastre pedepsirea acestor vinovate de exercitarea farmecelor sub orice formă a continuat până târziu în secolul al XVIII-lea : 25 de procese la Cluj și Dej. Un proces de condamnare pentru vrăjitorie, desfășurat la Sibiu prin 1718, a durat câțiva ani și trei decenii mai târziu, la Carei, două vrajitoare erau torturate cumplit și aruncate în flăcări. Numai intervenția împărătesei Maria Tereza, în 1768, a oprit, pe teritoriul Transilvaniei, aceste procese feroce. E adevărat că ultima vrajitoare a fost ucisă prin decapitare în Elveția, în 1782 și reabilitată recent.

Păstrând toate diferențele și mai ales evitând comparațiile, asistăm, iată, la linșajul public al unei alte  “fermecătoare”: Elena autohtonă. Nu prea am îndoieli în privința posibilității ca mult admirata, răsfățata, invidiata, indecenta și ultrabogata blondă să fie vinovată; poate chiar foarte vinovată, alături de rețeaua întinsă căreia îi aparține aceasta și alții, știuți sau neștiuți încă. Ceea ce îmi repugnă însă să privesc, în numele elementarului drept la demnitate al oricărei ființe, este violența primitivă la care este supusă: formele evidențiate de blugii colanți, decolteul cărnos, mâinile cu unghiuțe roșu aprins - toate apar pe ecrane până la saturație și stârnesc puternice sentimente de ev mediu în doamnele complexate și în domnii nevolnici.

Invidia și ura au condamnat-o deja pe Nuți națională, prin judecata la televizor, înainte ca Justiția să se pronunțe. Toți și-o închipuie, cu entuziasm, smulsă de taioare și de poșetele extravagante și aruncată jos de pe tocurile vertiginoase. E o dorință perversă, unanimă, să o vadă coborâtă în arenă, nefardată, neblonzită, necoafată; neapărată de priviri și gesturi. Adică să apară în intimitatea ei vulnerabilă de femeie de-acuma umilită, singură, lipsită de iubire, prietenii, putere. Dacă s-ar putea, încărcată cu păcatele tuturor și alungată în pustie.

Striptrease-ul care a obligat-o să se despartă de protecție, funcții, decor și haine, această (pe)trecere spre umilința închisorii a fostei răsfățate de la Palat, cunoscătoare a multor taine din diferite sfere, preocupă major imaginația publică. Mulțumită de abundența de circ, agrementat cu ceva fărâmituri linse în fața televizoarelor, cetatea pare să fi uitat de priorități, de tensiunile care se fac auzite tot mai lămurit și mai aproape. E o generală risipire de forțe, proiecte și concentrare. Cunoaștem cu toții dictonul: când zeii vor să-i piardă pe oameni, mai întâi le iau mințile.

PS. Micii interlopi din jurul Gării de Nord își apasă arătătorul pe-o nară în semn de victorie, adică mi-am suflat nasul pe el. Dar nu pretind deloc să ofer o explicație la ceea ce am văzut cu toții; oricum, nu e un gest prea delicat. Îmi pare totuși rău că m-am antrenat, chiar și numai cu atât, la isteria nesfârșită a comentariilor din ultimile zile. Îmi amintesc de o biată vulpe rănită de moarte - am vazut-o mușcându-l amarnic de picior pe omul care își băgase furca în pântecul ei.

Diana Turconi

8 februarie 2015