Postfața lui Sorin VIERU la „Eu sunt ȚINTA -- GEO BOGZA în dialog cu Diana Turconi”

Volumul

Eu sunt ȚINTA

GEO BOGZA

în dialog cu Diana Turconi

Postfață semnată de Sorin VIERU

MAHATMA

Dacă îmi iau libertatea de a adăuga câteva rânduri acestei scrieri, o fac numai în calitate de martor al împrejurărilor în care ea a prins ființă.

De-a lungul vieții sale, Geo Bogza a refuzat sistematic întâlnirea cu interviul. Ceea ce nu înseamnă că ar fi evitat întrebările incomode, confesiunea, privirea scrutătoare. Întâlnirile cu Bogza erau adesea prilejul unui torent de gânduri – amintiri, reflecții, examene de conștiință. Natură confesivă, scriitorul nu accepta însă convenția interviului.

Și totuși, după toate aparențele, Geo Bogza sfârșește prin a acorda interviul atâta vreme refuzat. O carte în condominion ca aceasta de față nu este, prin excelență, o carte-interviu? Aș spune că nu! A sta de vorbă, a întreba și a răspunde, a consemna, poate însemna, în genere, mult mai mult și poate însemna cu totul altceva.

Șirul discuțiilor neconvenționale la care asistăm conține momente de autentic dialog, în cadrul căruia relația exterioară întrebător respondent - condiția generică a interviului - evoluează într-un raport mai subtil. întrebătorul nu este reprezentantul unor mass-media, respondentul nu este o victimă consimțindă, manipulator sau (și) manipulat al unor mass-media.

Cartea aceasta poate părea o simplă întâmplare publicistică, un accident. Un accident, desigur, dar unul răscolitor. Devenit posibil numai pe fondul unei vechi admirații a Dianei Turconi pentru Geo Bogza și al unei vechi prietenii pentm familia extraordinară a fraților Bogza.

În scrierea acestei cărți, nu hazardul, ci un aspru comandament a jucat rolul principal. Diana Turconi a trecut la realizarea metodică a intenției sale mai vechi de a transmite ceva din irepetabilul unor conversații cu Geo Bogza doar atunci când proiectul i-a apărut nu numai ca un lucru pe cât de dificil și riscant pe atât de atrăgător, ci de-a dreptul ca împlinirea unei datorii. În circumstanțele-limită în care s-a aflat în ultimii ani Geo Bogza, un asemenea proiect apărea ca o posibilitate de a prelungi viața activă a scriitorului.

Pentru Geo Bogza, intervalul alcătuirii acestei cărți a fost încărcat de o stranie necesitate. Moartea îl pândea, îi trimitea somații drastice, se răzbuna pe un mare trăitor. Scriitorul era aproape țintuit la pat, aparent redus la neputință și așteptând resemnat ceea ce va urma. Forțele fizice îl părăseau, suferința îi marcase tragic chipul. Puțin confesiv, ermetic chiar, părea dispus să asculte, nu și să vorbească. Infinit de tăcut, atent, concentrat în sine, luptând împotriva unei nesfârșite oboseli. și cântărindu-i din priviri pe cei din jur, supunându-i unui mut examen, întrebându-se, cumva, dacă nu s-a înșelat asupra lor.

În aceste circumstanțe s-a țesut cartea. Ea poate fi privită, superficial, ca un interviu-fluviu, având o legătură slabă sau nulă cu încercarea prin care trecea autorul. Sau, tot superficial, poate fi privită ca determinată exclusiv de condițiile-limită evocate mai sus. Mai drept ar fi să admitem că adevărul se află undeva la mijloc. Legată de circumstanțe, cartea se ridică deasupra lor, învingându-le. De aceea, cartea apare și ca un exercițiu major în care condiția liminară a precarității fizice este ignorată, cu oarecare crispare la început, cu degajare ludică mai pe urmă. Eu o percep de-a dreptul ca pe un miracol, ultimul din cele legate de numele lui Mahatma, cum îl numeau câțiva apropiați. Fiindcă în cartea aceasta este prea puțin vorba despre boală. Cititorul, până la penultima pagină, nu poate decât întrezări din nuanțe infinitezimale, tragismul fundalului pe care se desfășoară discuția.

Din cartea aceasta se poate deci învăța ce înseamnă a sfârși în forță, atunci când propriul tău corp te-a trădat. Destrămat de boală, Geo Bogza înfăptuiește un miracol atunci când își adună puterile într-o replică, într-un răspuns. Iar întrebările, cel mai adesea, nu sunt circumstanțiale, nici comode. Cu greu poți întrezări din aceste pagini înfiripate în mediul purei oralități, împrejurările dureroase în care au fost aduse pe lume; umilul rost al rândurilor de față este tocmai acela de a cere cititorului să facă acest efort.

Dacă despre suferințele fizice ale lui Geo Bogza vine prea puțin vorba în cartea de față - dilemele și suferințele vremurilor istorice și ale societății noastre de acum, în schimb, dilemele scriitorului însuși nu sunt ocolite. La întrebarea pe care o pune Diana Turconi: «Ce se întâmplă cu un om, când răspunsurile aflate la o vârstă nu îl mai satisfac și trebuie să caute altele noi?» răspunsul lui Geo Bogza, valabil, desigur, nu numai în sfera politicului ci a existenței în întregul ei este: «Cred că nu trebuie să se teamă, ci să-și trăiască plin de curaj inconsecvențele». Pentru această asumare până la capăt, Bogza poate fi admirat și iubit cu dragoste reînnoită. Hulitorii lui oportuniști de azi, care au uitat ce scriau ieri nu merită decât tăcutul nostru dispreț.

Sunt convins că proiectul final al scriitorului a fost acela de a traversa ultima încercare a destinului în deplină demnitate și, dacă se poate – în mod incredibil, Geo Bogza a putut! – regăsind mari insule de seninătate în singurătatea sa. Cei care au stat în preajma lui pot da mărturie că proiectul a fost efectiv împlinit, că ultimele rezerve de energie spirituală au fost aruncate în luptă. Mărturie și această carte surprinzătoare. Care e mai mult decât o realitate textuală. Este o parte grăitoare pentru întreg. Grăitoare pentru luciditatea cu care Geo Bogza a comentat până la sfârșit spectacolul istoric și comedia umană; grăitoare pentru demnitatea, pentru seninătatea, pentru veghea neobosită a paznicului de far.

Sorin VIERU





crispedia.ro

Un document remarcabil, de-a dreptul savuros este volumul Eu sunt ţinta (1996), ce include interviul luat de Turconi-Bubenek lui Geo Bogza în intervalul „18 iulie 1992 (Snagov) - 14 septembrie 1993 (Spitalul Elias)". Discuţia este însoţită, de obicei, de câte un moto din opera scriitorului. Întrebările urmăresc biografia lui Bogza şi a familiei lui, fundalul social-politic de epocă, de la regii României, Mihai I, Carol al II-lea, mişcarea legionară, instaurarea la putere a comuniştilor, perioada lui Nicolae Ceauşescu la revoluţia din 1989, precum şi ambianţa literară: perioada avangardistă, evocarea unor scriitori (Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Marin Preda, Nichita Stănescu, Petre Ţuţea, Mircea Eliade etc.), întoarcerea la cărţile preferate, rememorarea unor anecdote din perioada totalitaristă. Se discută şi despre dragoste, frumuseţe, singurătate, filosofie. Răspunsurile lui Bogza vin prompt, spumoase, memorabile deseori, aforistice.

În completarea dialogului este republicat Poemul invectivă (apărut în 1933) şi se reproduce o selecţie a scrisorilor trimise de Constantin Noica lui Geo Bogza. Volumul este ilustrat cu fotografii ale scriitorului, precum şi cu desene, unele inedite, semnate de S. Perahim, Victor Brauner, M. Blecher, Constantin Brâncuşi, dar şi de interlocutor. În fine, Mica prăvălie cu orori (1997) este o culegere de proze scurte, subintitulate „11 romane", populate de personaje misterioase: vagi informatori, aristocraţi decadenţi, adolescenţi rebeli, cupluri în destrămare etc. Stilistica tranşantă alternează cu ambiguitatea poetică, cu sugestia nostalgică sau cu notaţii ce definesc o feminitate discretă. Sunt surprinse evenimente politice, sunt restituite revelaţii asupra unor personaje, de asemenea certitudini, decepţii, mici bucurii, toate definind o epocă de veşnică tranziţie.