MÁRTON ÁRON, APOSTOLUL VEACULUI

Cartea redactată de Mons. Dr. Gergely Kovács, postulatorul cauzei de canonizare, Csilla Lázár, directoarea Muzeului memorial din satul natal și Dr. Márta Bodó, redactor șef al revistei Keresztény Szó (Cuvânt Creștin), onorează binecuvântata memorie a episcopului Áron subliniind această iubire față de toți oamenii, indiferent de naționalitate și confesiune.

Chiar dacă nu își propune să fie exaustivă și se concentrează în primul rând pe calea crucii a neclintitului ierarh, publicația poate fi considerată de nișă, fără exagerare, oferind pentru prima dată cititorului de limba română posibilitatea de a-l cunoaște mai bine pe marele episcop transilvănean, despre care până acum s-a publicat prea puțin în limba română.

Dacă am răsfoi paginile discret acoperite de o suflare de praf ale istoriei catolicismului în sud-estul european în perioada comunistă, am afla că în vara îndepărtatului 1948, Cominformul sovietic a cerut tuturor statelor-satelit să ia măsuri de izolare a Bisericii Catolice și de dizolvare a celei Greco-Catolice. Se adoptase o rezoluție care indica întreruperea oricăror relații cu Papa de la Roma, decretat șef al imperialismului mondial și temut pentru diviziile lui nevăzute. Așa-zisa orientare politicianistă a Vaticanului, aliatul „hitleriștilor care au scăldat în sânge Europa și sunt dușmanii de moarte ai libertății” era denunțată și clamată zgomotos, inclusiv de reprezentanții de vârf ai ortodoxiei (istorica epistolă enciclică, semnată la Moscova în 1945, cu prilejul alegerii noului Patriarh). În materie de credință, motto-ul director al timpurilor decreta că „nu există adevărat comunism fără ateism”. În acest context, România se grăbea să devină o Republică Populară, adică un amestec de violență neînfrânată, despotism fanatic, crime la lumina zilei, abjecție, sărăcie și umilințe. În februarie 1948, Gheorghe Gheorghiu Dej afirma că „Biserica Catolică este singurul obstacol organizat în drumul instaurării definitive a democrației populare în România”. În martie al aceluiași an nefast, episcopul romano-catolic de Alba Iulia, Márton Áron, împreună cu alți șapte episcopi catolici au trimis o scrisoare guvernului Groza, protestând împotriva unor prevederi contradictorii din noua Constituție a Republicii Populare, care urma să fie promulgată în aprilie – în special încălcarea libertății de conștiință și a dreptului de practicare a religiei. Semnatarii solicitau libertate religioasă pentru toate cultele din România, asigurarea educației religioase din școli și oficierea de servicii divine în cadrul armatei, în spitale, orfelinate și închisori. Autoritățile nu i-au luat în seamă, dar Securitatea i-a luat in vizor; Constituția RPR, inspirată în spirit și literă de aceea sovietică, avea să fie promulgată în 13 aprilie 1948. În difuzoarele agățate la intrarea magazinelor sau a claselor de școală, răsuna vocea Secretarului general al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman, Gheorghiu-Dej, dezlănțuită într-o retorică violentă și demagocică: ”Papa de la Roma va găsi motive să critice Constituția noastră pentru că ea nu concordă cu tendința Vaticanului de a se amesteca în treburile interne ale diferitelor țări sub pretext de păstorire a drept-credincioșilor catolici...noua noastră Constituție nu prevede supunerea cetățenilor noștri de religie catolică față de directivele politice ale Vaticanului ... nu ne-am lăsat ispitiți de strălucirea vițelului de aur american, la ale cărui picioare vrea Vaticanul să își ducă drept-credincioșii... În locul prigoanei religioase, al cărui focar este de secole Vaticanul, Constituția Republicii Populare Române proclamă libertatea religioasă”. Pe acest dictator lipsit de scrupule, pus de Stalin să conducă despotic destinele unui popor strivit și umilit – să nu uităm că până în 1958 în România se afla aproape un milion de soldați ai Armatei Roșii, iar comisarii sovietici aveau să părăsească tara doar in 1964 – îndrăzneau să îl înfrunte cei câțiva episcopi catolici, asupra cărora se strângeau repede norii grei ai celor mai cumplite persecuții. Biserica Universală părea extrem de fragilă în fața uraganului comunist, care se îngrășase din genocidul a milioane de victime inocente și promitea alte hecatombe de cadavre și de suflete desfigurate.

Urmând cu fidelitate indicațiile Moscovei, guvernul Petru Groza, care anulase una după alta toate convențiile și tratatele semnate de regimul burghez, a denunțat în vara lui 1948 și Concordatul cu Sfântul Scaun. Eliberate de obligațiile legale față de Vatican, autoritățile comuniste, încurajate de comisarii sovietici, se dezlănțuie în infinite persecuții contra Bisericii și credincioșilor catolici: după naționalizarea bunurilor și desființarea învățământului confesional prin Decretul 176 din 2 august, sub pretextul de ”lărgire și democratizare a învățământului”, la distanță de numai o zi urmează noua Lege a Cultelor - Decretul 177, care stabilea relațiile dintre culte și statul comunist. Reaua credință a regimului era evidentă: oficial se aproba existența diferitelor religii și Biserici, cu condiția ca fiecare cult să își stabilească propriul statut - acesta trebuia însă supus de Guvern validării în Marea Adunare Națională. În aceste momente de mare cumpănă, episcopul romano-catolic de Alba Iulia, Márton Áron, a fost însărcinat de Vatican să radacteze noul Statut al Bisericii Catolice din România. Cu prețul unor eforturi uriașe, la sfârșitul lunii octombrie ’48, alături de episcopii Anton Durcovici și Iuliu Hossu, Márton Áron depune propunerea de Statut la Ministerul Cultelor. Ministrul Stanciu Stoian respinge proiectul, comunicând că acceptă doar trei articole din cele 46 prezentate. Replica demnă a episcopului Márton nu întârzie: acesta refuză categoric un Statut care nu oglindește principiile de bază după care se ghidează Biserica Universală. Înfruntând încă o dată ateismul de stat și conformându-se indicațiilor Vaticanului, declară anul 1948 an de devoțiune mariană.

Tensiunea era enormă, arestările și asasinatele se comiteau fără număr, nimeni nu se mai putea considera în siguranță. Curajosul episcop Márton nu cedează. Așa cum nu se temuse să înfrunte autoritățile ungare fasciste, luând apărarea evreilor din ghetouri, pe cale de a fi deportați – atitudine publică pentru care fusese declarat persona non-grata și expulzat - nu se teme nici acum. Toate încercările sale succesive de a obține aprobarea Statutului sunt însă respinse de ministrul Stoian, care invocă pretexte fabricate ideologic, așa încât Biserica Romano-Catolică va funcționa în România comunistă într-o semi-legalitate și aproximativă toleranță, menite să o vulnerabilizeze față de presiunile autorităților. Episcopii catolici recalcitranți, alături de numeroși preoți care nu au răspuns la solicitările de trădare a Bisericii lor – între care ralierea la așa-zisa mișcare a ”partizanilor păcii” - au fost aruncați în infernul recluzionar, unde vor suporta tratamente pe care limbajul comun nu le poate reda în toată grozăvia lor. Prin Pastorala din 11 octombrie ’48, episcopul Márton îi pregătea sufletește pe preoții din subordinea sa pentru a înfrunta zilele apropiate ale martiriului, precedate de „tragedia fraților noștri greco-catolici”. Le cerea dârzenie și rezistență prin rugăciune, interzicând participarea la mitingurile organizate de Partidul Muncitoresc, sub pedeapsa excomunicării; îi prevenea că lupta anticatolică se întindea în pată de ulei, se căutau modalități pentru desființarea Bisericii Catolice din RPR. Într-adevăr, la sfârșitul lunii octombrie, toți cei șase episcopi greco-catolici au fost arestați, iar pe 1 decembrie '48, prin decretul 358, cultul greco-catolic a fost trecut în ilegalitate și toate bunurile acestuia confiscate. Indicațiile Anei Pauker din mai ’49 erau clare: prelații catolici trebuiau compromiși în orice fel, sub acuzația de a fi comis infracțiuni de drept comun și înscenarea unor infracțiuni precum traficul de valută. Tot astfel s-a procedat și în privința laicilor ramași fideli Bisericii. Așa cum se aștepta, episcopul Márton Áron a fost arestat la 21 iunie 1949; în luna iulie a aceluiași an, Papa Pius al XII-lea îl numește arhiepiscop titular ad-personam. Va rămâne în detenție până în 1955, trecând prin mai multe închisori și cunoscând toate suferințele și înjosirile de care aveau parte în acei ani fii Bisericii Catolice. Deceniile următoare aveau să îl supună la nenumărate alte încercări – domiciliu obligator, cenzură și restricții de orice fel, târcoalele și presiunile spionilor regimului, adeseori mascați în sutană, un grav accident, provocat după metodele cunoscute. Dragostea enoriașilor, prietenia și încrederea greco-catolicilor aflați în clandestinitate, recunoștința discretă a poporului evreu și protecția divină i-au fost însă alături.

Familia mea aparținea unei minorități privite de autoritățile Republicii Populare cu neîncredere și ostilitate, deoarece își avea rădăcinile în Occidentul puted, sursă a tuturor relelor, și în mod special în lumea catolică, decretată de ideologia atee instrument servil al imperialismului anglo-american, domeniu al marelui dușman, Papa-de la–Roma. Prelații catolici și credincioșii erau numiți generic cârtițe ale Vaticanului, trădători de țară, dușmani ai poporului muncitor și ai dreptei credințe. În biblioteca din apartamentul unde ai mei fuseseră evacuați forțat, în douăzeci și patru de ore, din vila proprietate, cu un an înainte de arestarea tatei și a fratelui său, arhitecți cu doctoratul la Milano, sub acel pretext de trafic de valută, cărțile stăteau rânduite unele în spatele altora, pe trei rânduri. Cele mai prețioase, autori străini, enciclopedii și dicționare în italiană, franceză sau germană – comori care nu se găseau în librăriile vremii – se găseau tocmai în fund, ascunse de privirile căpitanului Constantin Antohi, care îl interogase pe tatăl meu în închisoare și primise apoi repartiție să locuiască vreme de cinci ani împreună cu noi, supraveghindu-ne la domiciliu și jefuindu-ne cu orice ocazie.

Nu împlinisem încă cincisprezece ani când aveam să descopăr, alunecată în mâinile mele dintr-un dicționar, o broșură cu coperți gălbui – Divini Redemptoris a Papei Pius al XI-lea, versiunea în italiană. M-am pus imediat pe citit, textul se referea la persecuțiile declanșate de sovietici împotriva Bisericii Universale, despre lupta voită în mod rece și pregătită cu atenție împotriva a tot ceea ce este divin. Între paginile acelea tensionate, am găsit și o foaie de caiet acoperită de ortografia îngrijită a bunicului meu – copia unei scrisori adresată de reprezentanții Bisericii Catolice de ambele rituri primului ministru Petru Groza – un protest împotriva faptului că aproape trei milioane de cetățeni ai Republicii Populare Române, fii ai Bisericii Catolice se văd tratați din partea legilor și a autorităților, ca și cum ar fi vrăjmași ai țării, ca vinovați de crime împotriva poporului, ei care sunt fiii acestui pământ, pe care-I lucrează de veacuri cu sudoarea frunții lor... Tatăl meu m-a găsit aplecată peste acele fraze, dar nu a părut nici uimit, nici neliniștit. La noi acasă se vorbea deschis despre ce se petrecea în țară și în lume, nu îmi fusese impus niciodată să nu repet în afară ceea ce auzeam, dar un anumit simț al pericolului mă făcea să tac asupra a toate, ca și cum ce aflam ar fi fost o rugăciune pentru cea mai strictă intimitate. Cu felul lui special de a prezenta faptele, conturându-le fără crispare sau otravă în voce, dar cu accente care le făceau de neuitat, tata mi-a vorbit de Padre Mantica și de eroicul Padre Clemente Gatti, parohii Bisericii italiene din București, foarte îndrăgiți în familie, numindu-l și pe Márton Áron, asupra caruia apăsa strivitoarea răspundere de a păstra nepătată onoarea Bisericii noastre: e ca titanul Atlas cu globul pământesc pe umeri, suspina tata, în antichitate astfel de oameni erau considerați zei, noi creștinii le spunem însă mai frumos - îi numim fericiți sau sfinți.

Ne-am amintit apoi, împreună, de monseniorul Iosif Schubert, întâlnit în anii petrecuți de acesta la mânăstirea de la Timișul-de-Sus. Condamnat la închisoare pe viață, acesta din urmă traversase timp de un deceniu jumătate infernul lagărelor comuniste de exterminare de la Sighet, Oradea, Aiud, Pitești, Dej și Gherla, fiind supus ”tratamentelor speciale” și tuturor ororilor practicate de torționarii din sistem. În 1964 a fost eliberat și trimis, cu domiciliu obligator, la Timișul-de-Sus; alături de el au fost claustrați acolo preoții Hieronymus Menges și Martin Mihoc. Drumul meu de început de viață se încrucișase cu al lor, pe când nu împlinisem încă zece ani - mi-i aminteam ca pe niște umbre ezitante, chipuri emaciate, marcate de suferințe extreme, dar răspândind în jurul lor, prin glas și gesturi o nespusă, supraomenească bunătate. Și pe aceia tatăl meu îi numea sfinți.

La începutul lui 1969, prin eforturile pr. Hieronymus Menges, plecat din țară în 1965, episcopul Schubert a fost răscumpărat de Biserica Catolică din Germania și a părăsit România comunistă. Avea un țel precis, cristalizat în urma discuțiilor secrete cu prietenul de-o viață, episcopul romano-catolic Márton Áron: acesta îl îndemnase să ajungă la Vatican, să îi relateze Papei Paul al VI-lea personal, ca un supraviețuitor al infernului recluziunii, martiriul Bisericii Catolice de ambele rituri. Simțind că mai are puțin de trăit, Iosif Schubert se dedică acestui proiect. In februarie 1968 ajunge la Roma, unde monseniorul Agostino Casaroli, viitor cardinal Secretar de stat, și alte personalități ale Curiei îl recomandă Papei: era un martir în viață, trebuia ascultat.

Audiența avea să dureze neobișnuit de mult: episcopul muribund a depus, vreme de 45 de minute, o mărturie cutremurătoare, asigurându-l pe Sfântul Părinte că putea fi mândru de Biserica Sa: cufundată în noaptea totalitară, aceasta nu cedase tentațiilor, acuzelor, violențelor sau torturilor inimaginabile. Episcopii greco-catolici aruncați în închisori se comportaseră eroic, niciunul nu se lepădase de credința proprie, preferând moartea: Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Valeriu Traian Frențiu, Tiutus Livius Chinezu, Ion Bălan sau Alexandru Rusu nu au scris „pe paginile istoriei cuvintele laș sau trădător”. Și romano-catolicii au plătit cu viața fidelitatea față de credință: Vladimir Ghica, Anton Durcovici, Alexandru Cisar, Francis Shaffler, Augustin Pacha, Szilárd Bogdánffy, Marc Glasser sau Clemente Gatti erau doar câteva nume care îi reprezintă pe miile de prelați supuși unui martiriu cumplit; acestora li se adăugau nenumărați preoți neștiuți, dar ale căror merite de sfințenie nu sunt mai mici. Bătrânul episcop i-a dat Papei mesajul de credință al martirilor Bisericii, scris cu sânge pe o mânecă de cămașă. In numele generațiilor viitoare, episcopul îl roagă pe Pontif să nu-i uite pe greco-catolici: răsplătirea lor, în sânul Bisericii, este o datorie față de istoria creștină. Totodată îi sugerează să îi ridice pe martirii în viață, episcopii Iuliu Hossu, greco-catolic și episcopul Márton Áron, romano-catolic, la demnitatea de cardinali. Îi vorbește de marea credință și onestitate a episcopului Áron, care nu a manifestat nicio cedare, nicio ezitare și a coagulat în jurul său rezistența împotriva enormelor presiunilor exercitate de ateismul comunist asupra fiilor Bisericii. Dragostea și ajutorul frățesc oferite de curajosul episcop Márton Bisericii Greco-Catolice, în condiții de mare dificultate, erau bine cunoscute și constituiau un merit suplimentar.

Părăsind Vaticanul, Iosif Schubert părea descurajat: zilele lui erau numărate și ar fi dorit să îi vadă pe cei vinovați, dinăuntrul sau dinafara Bisericii, pedepsiți cu excomunicarea, iar pe cei rămași fideli, dați exemplu pentru credința lor.

*

Asistând la Consistoriul din februarie 2012, în cadrul căruia PF Lucian Mureșan a fost creat Cardinal de Papa Benedict al XVI-lea, gândeam că timpul Bisericii curge altfel decât cel lumesc, iar decizia de a acționa sau a reacționa nu se constituie în simple feedback-uri la imperativele imediatului, dar se împlinesc după o logică mai profundă si mai răbdătoare. În pofida îndoielilor monseniorului Schubert, dar ținând neîndoielnic cont de pledoaria acestuia, în același an 1969, și chiar în luna aprilie, Preasfințitul Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla – cel care dăduse citire Declarației de la Alba Iulia în 1 decembrie 1918 și îi înmânase Regelui Ferdinand Actul Unirii -, este creat de Papa Paul al VI-lea Cardinal in pectore. Urmașul cardinalului Hossu, Mitropolitul Bisericii Române Greco-Catolice, Alexandru Todea, va fi creat și el Cardinal de Papa Ioan Paul al II-lea, în decembrie 1991 - în 1950, Alexandru Todea fusese consacrat episcop în clandestinitate, în capela-baptisteriu a Catedralei "Sfântul Iosif" din București, tocmai de episcopul Iosif Schubert. La rândul său, PF Lucian Mureșan, ajutat cu generozitate de însuși episcopul Márton Áron să își desfășoare studiile de teologie în anii persecuțiilor, va îmbrăca în Vatican mantia purpurie, ca demn urmaș al celor doi predecesori de la conducerea eroicei Biserici Greco-Catolice. Cele relatate nu constituie așadar o înlănțuire de coincidențe aleatorii, ci trebuie privite holistic, ca exemplu de logică a acțiunii Bisericii, înfăptuită prin voința Suveranilor Pontifi – un semn pregnant al neuitării și recunoștinței.

Disponibilitatea la jertfă și chiar martiriu, dovedită prin îndurarea cu resemnare creștină a discriminărilor și suferințelor, constituie firul roșu care îi unește pe toți prelații români ridicați la demnitatea de purpurați sau la gloria altarului; mulți alții își așteaptă încă rândul, cu umilință creștină. Destinul unora din aceștia se împletește cumva cu vorbele de prețuire rostite de episcopul Schubert, care în ultimul lui drum spre Roma, înainte să coboare în mormânt, a pledat cauza fidelilor Bisericii de pe pământurile românești. Episcopul Márton Áron, prietenul și colegul de credință nestrămutată al episcopului Schubert, propus de acesta din urmă pentru demnitatea de cardinal, așteaptă la rândul său cu supunere recunoașterea vocației la martiriu, înțeleasă ca dedicare completă a propriei ființe pentru susținerea valorilor înalte ale credinței și eticii. Pentru atitudinea curajoasă din vremea suferințelor poporului evreu, în 1999, Israelul l-a numit Drept între popoare. Cuvintele rostite de Cardinalul Alexandru Todea la trecerea episcopului Márton Áron la cele veșnice rămân definitorii: „aduc omagiul cel mai pur posibil pentru marele suflet de apostol al veacului nostru, cel care a fost Episcopul Márton Áron. Adio Prea Bun Părinte. Sfânta Treime să Vă încoroneze cu cununa gloriei eterne”. În modestia noastră, ne alăturăm cu emoție acestui pios omagiu.

Diana Turconi

scriitor