MÁRTON ÁRON, APOSTOLUL VEACULUI

Cartea redactată de Mons. Dr. Gergely Kovács, postulatorul cauzei de canonizare, Csilla Lázár, directoarea Muzeului memorial din satul natal și Dr. Márta Bodó, redactor șef al revistei Keresztény Szó (Cuvânt Creștin), onorează binecuvântata memorie a episcopului Áron subliniind această iubire față de toți oamenii, indiferent de naționalitate și confesiune.

Chiar dacă nu își propune să fie exaustivă și se concentrează în primul rând pe calea crucii a neclintitului ierarh, publicația poate fi considerată de nișă, fără exagerare, oferind pentru prima dată cititorului de limba română posibilitatea de a-l cunoaște mai bine pe marele episcop transilvănean, despre care până acum s-a publicat prea puțin în limba română.

Dacă am răsfoi paginile discret acoperite de o suflare de praf ale istoriei catolicismului în sud-estul european în perioada comunistă, am afla că în vara îndepărtatului 1948, Cominformul sovietic a cerut tuturor statelor-satelit să ia măsuri de izolare a Bisericii Catolice și de dizolvare a celei Greco-Catolice. Se adoptase o rezoluție care indica întreruperea oricăror relații cu Papa de la Roma, decretat șef al imperialismului mondial și temut pentru diviziile lui nevăzute. Așa-zisa orientare politicianistă a Vaticanului, aliatul „hitleriștilor care au scăldat în sânge Europa și sunt dușmanii de moarte ai libertății” era denunțată și clamată zgomotos, inclusiv de reprezentanții de vârf ai ortodoxiei (istorica epistolă enciclică, semnată la Moscova în 1945, cu prilejul alegerii noului Patriarh). În materie de credință, motto-ul director al timpurilor decreta că „nu există adevărat comunism fără ateism”. În acest context, România se grăbea să devină o Republică Populară, adică un amestec de violență neînfrânată, despotism fanatic, crime la lumina zilei, abjecție, sărăcie și umilințe. În februarie 1948, Gheorghe Gheorghiu Dej afirma că „Biserica Catolică este singurul obstacol organizat în drumul instaurării definitive a democrației populare în România”. În martie al aceluiași an nefast, episcopul romano-catolic de Alba Iulia, Márton Áron, împreună cu alți șapte episcopi catolici au trimis o scrisoare guvernului Groza, protestând împotriva unor prevederi contradictorii din noua Constituție a Republicii Populare, care urma să fie promulgată în aprilie – în special încălcarea libertății de conștiință și a dreptului de practicare a religiei. Semnatarii solicitau libertate religioasă pentru toate cultele din România, asigurarea educației religioase din școli și oficierea de servicii divine în cadrul armatei, în spitale, orfelinate și închisori. Autoritățile nu i-au luat în seamă, dar Securitatea i-a luat in vizor; Constituția RPR, inspirată în spirit și literă de aceea sovietică, avea să fie promulgată în 13 aprilie 1948. În difuzoarele agățate la intrarea magazinelor sau a claselor de școală, răsuna vocea Secretarului general al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman, Gheorghiu-Dej, dezlănțuită într-o retorică violentă și demagocică: ”Papa de la Roma va găsi motive să critice Constituția noastră pentru că ea nu concordă cu tendința Vaticanului de a se amesteca în treburile interne ale diferitelor țări sub pretext de păstorire a drept-credincioșilor catolici...noua noastră Constituție nu prevede supunerea cetățenilor noștri de religie catolică față de directivele politice ale Vaticanului ... nu ne-am lăsat ispitiți de strălucirea vițelului de aur american, la ale cărui picioare vrea Vaticanul să își ducă drept-credincioșii... În locul prigoanei religioase, al cărui focar este de secole Vaticanul, Constituția Republicii Populare Române proclamă libertatea religioasă”. Pe acest dictator lipsit de scrupule, pus de Stalin să conducă despotic destinele unui popor strivit și umilit – să nu uităm că până în 1958 în România se afla aproape un milion de soldați ai Armatei Roșii, iar comisarii sovietici aveau să părăsească tara doar in 1964 – îndrăzneau să îl înfrunte cei câțiva episcopi catolici, asupra cărora se strângeau repede norii grei ai celor mai cumplite persecuții. Biserica Universală părea extrem de fragilă în fața uraganului comunist, care se îngrășase din genocidul a milioane de victime inocente și promitea alte hecatombe de cadavre și de suflete desfigurate.

Urmând cu fidelitate indicațiile Moscovei, guvernul Petru Groza, care anulase una după alta toate convențiile și tratatele semnate de regimul burghez, a denunțat în vara lui 1948 și Concordatul cu Sfântul Scaun. Eliberate de obligațiile legale față de Vatican, autoritățile comuniste, încurajate de comisarii sovietici, se dezlănțuie în infinite persecuții contra Bisericii și credincioșilor catolici: după naționalizarea bunurilor și desființarea învățământului confesional prin Decretul 176 din 2 august, sub pretextul de ”lărgire și democratizare a învățământului”, la distanță de numai o zi urmează noua Lege a Cultelor - Decretul 177, care stabilea relațiile dintre culte și statul comunist. Reaua credință a regimului era evidentă: oficial se aproba existența diferitelor religii și Biserici, cu condiția ca fiecare cult să își stabilească propriul statut - acesta trebuia însă supus de Guvern validării în Marea Adunare Națională. În aceste momente de mare cumpănă, episcopul romano-catolic de Alba Iulia, Márton Áron, a fost însărcinat de Vatican să radacteze noul Statut al Bisericii Catolice din România. Cu prețul unor eforturi uriașe, la sfârșitul lunii octombrie ’48, alături de episcopii Anton Durcovici și Iuliu Hossu, Márton Áron depune propunerea de Statut la Ministerul Cultelor. Ministrul Stanciu Stoian respinge proiectul, comunicând că acceptă doar trei articole din cele 46 prezentate. Replica demnă a episcopului Márton nu întârzie: acesta refuză categoric un Statut care nu oglindește principiile de bază după care se ghidează Biserica Universală. Înfruntând încă o dată ateismul de stat și conformându-se indicațiilor Vaticanului, declară anul 1948 an de devoțiune mariană.

Tensiunea era enormă, arestările și asasinatele se comiteau fără număr, nimeni nu se mai putea considera în siguranță. Curajosul episcop Márton nu cedează. Așa cum nu se temuse să înfrunte autoritățile ungare fasciste, luând apărarea evreilor din ghetouri, pe cale de a fi deportați – atitudine publică pentru care fusese declarat persona non-grata și expulzat - nu se teme nici acum. Toate încercările sale succesive de a obține aprobarea Statutului sunt însă respinse de ministrul Stoian, care invocă pretexte fabricate ideologic, așa încât Biserica Romano-Catolică va funcționa în România comunistă într-o semi-legalitate și aproximativă toleranță, menite să o vulnerabilizeze față de presiunile autorităților. Episcopii catolici recalcitranți, alături de numeroși preoți care nu au răspuns la solicitările de trădare a Bisericii lor – între care ralierea la așa-zisa mișcare a ”partizanilor păcii” - au fost aruncați în infernul recluzionar, unde vor suporta tratamente pe care limbajul comun nu le poate reda în toată grozăvia lor. Prin Pastorala din 11 octombrie ’48, episcopul Márton îi pregătea sufletește pe preoții din subordinea sa pentru a înfrunta zilele apropiate ale martiriului, precedate de „tragedia fraților noștri greco-catolici”. Le cerea dârzenie și rezistență prin rugăciune, interzicând participarea la mitingurile organizate de Partidul Muncitoresc, sub pedeapsa excomunicării; îi prevenea că lupta anticatolică se întindea în pată de ulei, se căutau modalități pentru desființarea Bisericii Catolice din RPR. Într-adevăr, la sfârșitul lunii octombrie, toți cei șase episcopi greco-catolici au fost arestați, iar pe 1 decembrie '48, prin decretul 358, cultul greco-catolic a fost trecut în ilegalitate și toate bunurile acestuia confiscate. Indicațiile Anei Pauker din mai ’49 erau clare: prelații catolici trebuiau compromiși în orice fel, sub acuzația de a fi comis infracțiuni de drept comun și înscenarea unor infracțiuni precum traficul de valută. Tot astfel s-a procedat și în privința laicilor ramași fideli Bisericii. Așa cum se aștepta, episcopul Márton Áron a fost arestat la 21 iunie 1949; în luna iulie a aceluiași an, Papa Pius al XII-lea îl numește arhiepiscop titular ad-personam. Va rămâne în detenție până în 1955, trecând prin mai multe închisori și cunoscând toate suferințele și înjosirile de care aveau parte în acei ani fii Bisericii Catolice. Deceniile următoare aveau să îl supună la nenumărate alte încercări – domiciliu obligator, cenzură și restricții de orice fel, târcoalele și presiunile spionilor regimului, adeseori mascați în sutană, un grav accident, provocat după metodele cunoscute. Dragostea enoriașilor, prietenia și încrederea greco-catolicilor aflați în clandestinitate, recunoștința discretă a poporului evreu și protecția divină i-au fost însă alături.

Familia mea aparținea unei minorități privite de autoritățile Republicii Populare cu neîncredere și ostilitate, deoarece își avea rădăcinile în Occidentul puted, sursă a tuturor relelor, și în mod special în lumea catolică, decretată de ideologia atee instrument servil al imperialismului anglo-american, domeniu al marelui dușman, Papa-de la–Roma. Prelații catolici și credincioșii erau numiți generic cârtițe ale Vaticanului, trădători de țară, dușmani ai poporului muncitor și ai dreptei credințe. În biblioteca din apartamentul unde ai mei fuseseră evacuați forțat, în douăzeci și patru de ore, din vila proprietate, cu un an înainte de arestarea tatei și a fratelui său, arhitecți cu doctoratul la Milano, sub acel pretext de trafic de valută, cărțile stăteau rânduite unele în spatele altora, pe trei rânduri. Cele mai prețioase, autori străini, enciclopedii și dicționare în italiană, franceză sau germană – comori care nu se găseau în librăriile vremii – se găseau tocmai în fund, ascunse de privirile căpitanului Constantin Antohi, care îl interogase pe tatăl meu în închisoare și primise apoi repartiție să locuiască vreme de cinci ani împreună cu noi, supraveghindu-ne la domiciliu și jefuindu-ne cu orice ocazie.

Nu împlinisem încă cincisprezece ani când aveam să descopăr, alunecată în mâinile mele dintr-un dicționar, o broșură cu coperți gălbui – Divini Redemptoris a Papei Pius al XI-lea, versiunea în italiană. M-am pus imediat pe citit, textul se referea la persecuțiile declanșate de sovietici împotriva Bisericii Universale, despre lupta voită în mod rece și pregătită cu atenție împotriva a tot ceea ce este divin. Între paginile acelea tensionate, am găsit și o foaie de caiet acoperită de ortografia îngrijită a bunicului meu – copia unei scrisori adresată de reprezentanții Bisericii Catolice de ambele rituri primului ministru Petru Groza – un protest împotriva faptului că aproape trei milioane de cetățeni ai Republicii Populare Române, fii ai Bisericii Catolice se văd tratați din partea legilor și a autorităților, ca și cum ar fi vrăjmași ai țării, ca vinovați de crime împotriva poporului, ei care sunt fiii acestui pământ, pe care-I lucrează de veacuri cu sudoarea frunții lor... Tatăl meu m-a găsit aplecată peste acele fraze, dar nu a părut nici uimit, nici neliniștit. La noi acasă se vorbea deschis despre ce se petrecea în țară și în lume, nu îmi fusese impus niciodată să nu repet în afară ceea ce auzeam, dar un anumit simț al pericolului mă făcea să tac asupra a toate, ca și cum ce aflam ar fi fost o rugăciune pentru cea mai strictă intimitate. Cu felul lui special de a prezenta faptele, conturându-le fără crispare sau otravă în voce, dar cu accente care le făceau de neuitat, tata mi-a vorbit de Padre Mantica și de eroicul Padre Clemente Gatti, parohii Bisericii italiene din București, foarte îndrăgiți în familie, numindu-l și pe Márton Áron, asupra caruia apăsa strivitoarea răspundere de a păstra nepătată onoarea Bisericii noastre: e ca titanul Atlas cu globul pământesc pe umeri, suspina tata, în antichitate astfel de oameni erau considerați zei, noi creștinii le spunem însă mai frumos - îi numim fericiți sau sfinți.

Ne-am amintit apoi, împreună, de monseniorul Iosif Schubert, întâlnit în anii petrecuți de acesta la mânăstirea de la Timișul-de-Sus. Condamnat la închisoare pe viață, acesta din urmă traversase timp de un deceniu jumătate infernul lagărelor comuniste de exterminare de la Sighet, Oradea, Aiud, Pitești, Dej și Gherla, fiind supus ”tratamentelor speciale” și tuturor ororilor practicate de torționarii din sistem. În 1964 a fost eliberat și trimis, cu domiciliu obligator, la Timișul-de-Sus; alături de el au fost claustrați acolo preoții Hieronymus Menges și Martin Mihoc. Drumul meu de început de viață se încrucișase cu al lor, pe când nu împlinisem încă zece ani - mi-i aminteam ca pe niște umbre ezitante, chipuri emaciate, marcate de suferințe extreme, dar răspândind în jurul lor, prin glas și gesturi o nespusă, supraomenească bunătate. Și pe aceia tatăl meu îi numea sfinți.

La începutul lui 1969, prin eforturile pr. Hieronymus Menges, plecat din țară în 1965, episcopul Schubert a fost răscumpărat de Biserica Catolică din Germania și a părăsit România comunistă. Avea un țel precis, cristalizat în urma discuțiilor secrete cu prietenul de-o viață, episcopul romano-catolic Márton Áron: acesta îl îndemnase să ajungă la Vatican, să îi relateze Papei Paul al VI-lea personal, ca un supraviețuitor al infernului recluziunii, martiriul Bisericii Catolice de ambele rituri. Simțind că mai are puțin de trăit, Iosif Schubert se dedică acestui proiect. In februarie 1968 ajunge la Roma, unde monseniorul Agostino Casaroli, viitor cardinal Secretar de stat, și alte personalități ale Curiei îl recomandă Papei: era un martir în viață, trebuia ascultat.

Audiența avea să dureze neobișnuit de mult: episcopul muribund a depus, vreme de 45 de minute, o mărturie cutremurătoare, asigurându-l pe Sfântul Părinte că putea fi mândru de Biserica Sa: cufundată în noaptea totalitară, aceasta nu cedase tentațiilor, acuzelor, violențelor sau torturilor inimaginabile. Episcopii greco-catolici aruncați în închisori se comportaseră eroic, niciunul nu se lepădase de credința proprie, preferând moartea: Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Valeriu Traian Frențiu, Tiutus Livius Chinezu, Ion Bălan sau Alexandru Rusu nu au scris „pe paginile istoriei cuvintele laș sau trădător”. Și romano-catolicii au plătit cu viața fidelitatea față de credință: Vladimir Ghica, Anton Durcovici, Alexandru Cisar, Francis Shaffler, Augustin Pacha, Szilárd Bogdánffy, Marc Glasser sau Clemente Gatti erau doar câteva nume care îi reprezintă pe miile de prelați supuși unui martiriu cumplit; acestora li se adăugau nenumărați preoți neștiuți, dar ale căror merite de sfințenie nu sunt mai mici. Bătrânul episcop i-a dat Papei mesajul de credință al martirilor Bisericii, scris cu sânge pe o mânecă de cămașă. In numele generațiilor viitoare, episcopul îl roagă pe Pontif să nu-i uite pe greco-catolici: răsplătirea lor, în sânul Bisericii, este o datorie față de istoria creștină. Totodată îi sugerează să îi ridice pe martirii în viață, episcopii Iuliu Hossu, greco-catolic și episcopul Márton Áron, romano-catolic, la demnitatea de cardinali. Îi vorbește de marea credință și onestitate a episcopului Áron, care nu a manifestat nicio cedare, nicio ezitare și a coagulat în jurul său rezistența împotriva enormelor presiunilor exercitate de ateismul comunist asupra fiilor Bisericii. Dragostea și ajutorul frățesc oferite de curajosul episcop Márton Bisericii Greco-Catolice, în condiții de mare dificultate, erau bine cunoscute și constituiau un merit suplimentar.

Părăsind Vaticanul, Iosif Schubert părea descurajat: zilele lui erau numărate și ar fi dorit să îi vadă pe cei vinovați, dinăuntrul sau dinafara Bisericii, pedepsiți cu excomunicarea, iar pe cei rămași fideli, dați exemplu pentru credința lor.

*

Asistând la Consistoriul din februarie 2012, în cadrul căruia PF Lucian Mureșan a fost creat Cardinal de Papa Benedict al XVI-lea, gândeam că timpul Bisericii curge altfel decât cel lumesc, iar decizia de a acționa sau a reacționa nu se constituie în simple feedback-uri la imperativele imediatului, dar se împlinesc după o logică mai profundă si mai răbdătoare. În pofida îndoielilor monseniorului Schubert, dar ținând neîndoielnic cont de pledoaria acestuia, în același an 1969, și chiar în luna aprilie, Preasfințitul Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla – cel care dăduse citire Declarației de la Alba Iulia în 1 decembrie 1918 și îi înmânase Regelui Ferdinand Actul Unirii -, este creat de Papa Paul al VI-lea Cardinal in pectore. Urmașul cardinalului Hossu, Mitropolitul Bisericii Române Greco-Catolice, Alexandru Todea, va fi creat și el Cardinal de Papa Ioan Paul al II-lea, în decembrie 1991 - în 1950, Alexandru Todea fusese consacrat episcop în clandestinitate, în capela-baptisteriu a Catedralei "Sfântul Iosif" din București, tocmai de episcopul Iosif Schubert. La rândul său, PF Lucian Mureșan, ajutat cu generozitate de însuși episcopul Márton Áron să își desfășoare studiile de teologie în anii persecuțiilor, va îmbrăca în Vatican mantia purpurie, ca demn urmaș al celor doi predecesori de la conducerea eroicei Biserici Greco-Catolice. Cele relatate nu constituie așadar o înlănțuire de coincidențe aleatorii, ci trebuie privite holistic, ca exemplu de logică a acțiunii Bisericii, înfăptuită prin voința Suveranilor Pontifi – un semn pregnant al neuitării și recunoștinței.

Disponibilitatea la jertfă și chiar martiriu, dovedită prin îndurarea cu resemnare creștină a discriminărilor și suferințelor, constituie firul roșu care îi unește pe toți prelații români ridicați la demnitatea de purpurați sau la gloria altarului; mulți alții își așteaptă încă rândul, cu umilință creștină. Destinul unora din aceștia se împletește cumva cu vorbele de prețuire rostite de episcopul Schubert, care în ultimul lui drum spre Roma, înainte să coboare în mormânt, a pledat cauza fidelilor Bisericii de pe pământurile românești. Episcopul Márton Áron, prietenul și colegul de credință nestrămutată al episcopului Schubert, propus de acesta din urmă pentru demnitatea de cardinal, așteaptă la rândul său cu supunere recunoașterea vocației la martiriu, înțeleasă ca dedicare completă a propriei ființe pentru susținerea valorilor înalte ale credinței și eticii. Pentru atitudinea curajoasă din vremea suferințelor poporului evreu, în 1999, Israelul l-a numit Drept între popoare. Cuvintele rostite de Cardinalul Alexandru Todea la trecerea episcopului Márton Áron la cele veșnice rămân definitorii: „aduc omagiul cel mai pur posibil pentru marele suflet de apostol al veacului nostru, cel care a fost Episcopul Márton Áron. Adio Prea Bun Părinte. Sfânta Treime să Vă încoroneze cu cununa gloriei eterne”. În modestia noastră, ne alăturăm cu emoție acestui pios omagiu.

Diana Turconi

scriitor

Postfața lui Sorin VIERU la „Eu sunt ȚINTA -- GEO BOGZA în dialog cu Diana Turconi”

Volumul

Eu sunt ȚINTA

GEO BOGZA

în dialog cu Diana Turconi

Postfață semnată de Sorin VIERU

MAHATMA

Dacă îmi iau libertatea de a adăuga câteva rânduri acestei scrieri, o fac numai în calitate de martor al împrejurărilor în care ea a prins ființă.

De-a lungul vieții sale, Geo Bogza a refuzat sistematic întâlnirea cu interviul. Ceea ce nu înseamnă că ar fi evitat întrebările incomode, confesiunea, privirea scrutătoare. Întâlnirile cu Bogza erau adesea prilejul unui torent de gânduri – amintiri, reflecții, examene de conștiință. Natură confesivă, scriitorul nu accepta însă convenția interviului.

Și totuși, după toate aparențele, Geo Bogza sfârșește prin a acorda interviul atâta vreme refuzat. O carte în condominion ca aceasta de față nu este, prin excelență, o carte-interviu? Aș spune că nu! A sta de vorbă, a întreba și a răspunde, a consemna, poate însemna, în genere, mult mai mult și poate însemna cu totul altceva.

Șirul discuțiilor neconvenționale la care asistăm conține momente de autentic dialog, în cadrul căruia relația exterioară întrebător respondent - condiția generică a interviului - evoluează într-un raport mai subtil. întrebătorul nu este reprezentantul unor mass-media, respondentul nu este o victimă consimțindă, manipulator sau (și) manipulat al unor mass-media.

Cartea aceasta poate părea o simplă întâmplare publicistică, un accident. Un accident, desigur, dar unul răscolitor. Devenit posibil numai pe fondul unei vechi admirații a Dianei Turconi pentru Geo Bogza și al unei vechi prietenii pentm familia extraordinară a fraților Bogza.

În scrierea acestei cărți, nu hazardul, ci un aspru comandament a jucat rolul principal. Diana Turconi a trecut la realizarea metodică a intenției sale mai vechi de a transmite ceva din irepetabilul unor conversații cu Geo Bogza doar atunci când proiectul i-a apărut nu numai ca un lucru pe cât de dificil și riscant pe atât de atrăgător, ci de-a dreptul ca împlinirea unei datorii. În circumstanțele-limită în care s-a aflat în ultimii ani Geo Bogza, un asemenea proiect apărea ca o posibilitate de a prelungi viața activă a scriitorului.

Pentru Geo Bogza, intervalul alcătuirii acestei cărți a fost încărcat de o stranie necesitate. Moartea îl pândea, îi trimitea somații drastice, se răzbuna pe un mare trăitor. Scriitorul era aproape țintuit la pat, aparent redus la neputință și așteptând resemnat ceea ce va urma. Forțele fizice îl părăseau, suferința îi marcase tragic chipul. Puțin confesiv, ermetic chiar, părea dispus să asculte, nu și să vorbească. Infinit de tăcut, atent, concentrat în sine, luptând împotriva unei nesfârșite oboseli. și cântărindu-i din priviri pe cei din jur, supunându-i unui mut examen, întrebându-se, cumva, dacă nu s-a înșelat asupra lor.

În aceste circumstanțe s-a țesut cartea. Ea poate fi privită, superficial, ca un interviu-fluviu, având o legătură slabă sau nulă cu încercarea prin care trecea autorul. Sau, tot superficial, poate fi privită ca determinată exclusiv de condițiile-limită evocate mai sus. Mai drept ar fi să admitem că adevărul se află undeva la mijloc. Legată de circumstanțe, cartea se ridică deasupra lor, învingându-le. De aceea, cartea apare și ca un exercițiu major în care condiția liminară a precarității fizice este ignorată, cu oarecare crispare la început, cu degajare ludică mai pe urmă. Eu o percep de-a dreptul ca pe un miracol, ultimul din cele legate de numele lui Mahatma, cum îl numeau câțiva apropiați. Fiindcă în cartea aceasta este prea puțin vorba despre boală. Cititorul, până la penultima pagină, nu poate decât întrezări din nuanțe infinitezimale, tragismul fundalului pe care se desfășoară discuția.

Din cartea aceasta se poate deci învăța ce înseamnă a sfârși în forță, atunci când propriul tău corp te-a trădat. Destrămat de boală, Geo Bogza înfăptuiește un miracol atunci când își adună puterile într-o replică, într-un răspuns. Iar întrebările, cel mai adesea, nu sunt circumstanțiale, nici comode. Cu greu poți întrezări din aceste pagini înfiripate în mediul purei oralități, împrejurările dureroase în care au fost aduse pe lume; umilul rost al rândurilor de față este tocmai acela de a cere cititorului să facă acest efort.

Dacă despre suferințele fizice ale lui Geo Bogza vine prea puțin vorba în cartea de față - dilemele și suferințele vremurilor istorice și ale societății noastre de acum, în schimb, dilemele scriitorului însuși nu sunt ocolite. La întrebarea pe care o pune Diana Turconi: «Ce se întâmplă cu un om, când răspunsurile aflate la o vârstă nu îl mai satisfac și trebuie să caute altele noi?» răspunsul lui Geo Bogza, valabil, desigur, nu numai în sfera politicului ci a existenței în întregul ei este: «Cred că nu trebuie să se teamă, ci să-și trăiască plin de curaj inconsecvențele». Pentru această asumare până la capăt, Bogza poate fi admirat și iubit cu dragoste reînnoită. Hulitorii lui oportuniști de azi, care au uitat ce scriau ieri nu merită decât tăcutul nostru dispreț.

Sunt convins că proiectul final al scriitorului a fost acela de a traversa ultima încercare a destinului în deplină demnitate și, dacă se poate – în mod incredibil, Geo Bogza a putut! – regăsind mari insule de seninătate în singurătatea sa. Cei care au stat în preajma lui pot da mărturie că proiectul a fost efectiv împlinit, că ultimele rezerve de energie spirituală au fost aruncate în luptă. Mărturie și această carte surprinzătoare. Care e mai mult decât o realitate textuală. Este o parte grăitoare pentru întreg. Grăitoare pentru luciditatea cu care Geo Bogza a comentat până la sfârșit spectacolul istoric și comedia umană; grăitoare pentru demnitatea, pentru seninătatea, pentru veghea neobosită a paznicului de far.

Sorin VIERU





crispedia.ro

Un document remarcabil, de-a dreptul savuros este volumul Eu sunt ţinta (1996), ce include interviul luat de Turconi-Bubenek lui Geo Bogza în intervalul „18 iulie 1992 (Snagov) - 14 septembrie 1993 (Spitalul Elias)". Discuţia este însoţită, de obicei, de câte un moto din opera scriitorului. Întrebările urmăresc biografia lui Bogza şi a familiei lui, fundalul social-politic de epocă, de la regii României, Mihai I, Carol al II-lea, mişcarea legionară, instaurarea la putere a comuniştilor, perioada lui Nicolae Ceauşescu la revoluţia din 1989, precum şi ambianţa literară: perioada avangardistă, evocarea unor scriitori (Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Marin Preda, Nichita Stănescu, Petre Ţuţea, Mircea Eliade etc.), întoarcerea la cărţile preferate, rememorarea unor anecdote din perioada totalitaristă. Se discută şi despre dragoste, frumuseţe, singurătate, filosofie. Răspunsurile lui Bogza vin prompt, spumoase, memorabile deseori, aforistice.

În completarea dialogului este republicat Poemul invectivă (apărut în 1933) şi se reproduce o selecţie a scrisorilor trimise de Constantin Noica lui Geo Bogza. Volumul este ilustrat cu fotografii ale scriitorului, precum şi cu desene, unele inedite, semnate de S. Perahim, Victor Brauner, M. Blecher, Constantin Brâncuşi, dar şi de interlocutor. În fine, Mica prăvălie cu orori (1997) este o culegere de proze scurte, subintitulate „11 romane", populate de personaje misterioase: vagi informatori, aristocraţi decadenţi, adolescenţi rebeli, cupluri în destrămare etc. Stilistica tranşantă alternează cu ambiguitatea poetică, cu sugestia nostalgică sau cu notaţii ce definesc o feminitate discretă. Sunt surprinse evenimente politice, sunt restituite revelaţii asupra unor personaje, de asemenea certitudini, decepţii, mici bucurii, toate definind o epocă de veşnică tranziţie.

Disponibilitatea la martiriu

LUCEAFĂRUL
Nr.3/2012

Diana Turconi

„Să nu scrieţi pe paginile istoriei cuvintele laş şi trădător!”

Episcopul Ioan Suciu

Diana Turconi cu Papa Benedict al XVI-lea

La 22 februarie 1969 un bătrân fragil, cu umerii aduşi şi o expresie de adâncă oboseală pe obrazul palid, intra în audienţă particulară la Papa Paul al VI-lea: era episcopul Iosif Schubert, fostul paroh al Catedralei „Sfântul Iosif” şi Ordinar Substitut al Arhidiecezei de Bucureşti. Consacrat în clandestinitate în 1950, de către nunţiul apostolic Mons. G.A. Patrick O’Hara, a fost arestat în anul următor sub acuzaţia absurdă de spionaj în favoarea Vaticanului. Alături de el au fost judecaţi, cu aceeaşi învinuire, episcopul Augustin Pacha, episcopul Adalbert Boroş, precum şi alţi membri ai Capitului Catedralei din Bucureşti, pe care episcopul Schubert îi numise succesorii săi – preoţii Heronymus Menges, Pojar Mathias, Baltheiser Johann, Heider Xaveriu.

Condamnat la închisoare pe viaţă, episcopul Schubert a traversat timp de paisprezece ani infernul lagărelor comuniste de exterminare de la Sighet, Oradea,  Aiud, Piteşti, Dej şi Gherla, fiind supus „tratamentelor speciale” şi tuturor ororilor practicate de torţionarii din sistem. În 1964 este eliberat şi trimis, cu domiciliu obligator, la mănăstirea de călugăriţe catolice de la Timişul-de-Sus; alături de el, sunt claustraţi acolo preoţii Hieronymus Menges şi Martin Mihoc. Am avut şansa să îi cunosc la Timiş, pe când nu împlinisem încă zece ani – mi-i amintesc ca pe nişte umbre ezitante, chipuri emaciate, marcate de suferinţe extreme, dar răspândind în jurul lor, prin glas şi gesturi, o nespusă, supraomenească bunătate. 

La începutul lui 1969, prin eforturile pr. Hieronymus Menges, plecat din ţară în 1965, episcopul Schubert este răscumpărat de Biserica Catolică din Germania şi poate părăsi Ro­mânia comunistă. Episcopul romano-catolic Aron Marton îl îndeamnă să ajungă la Vatican, să îi relateze personal Papei martiriul Bisericii Catolice de ambele rituri. Simte că mai are puţin de trăit şi se dedică acestui proiect. În februarie ajunge la Roma, unde Mons. Agostino Casarolli – viitor cardinal Secretar de stat – şi alte personalităţi ale Curiei îl recomandă Papei: era un martir în viaţă, merita ascultat.

Audienţa avea să dureze neobişnuit de mult – 45 de minute de mărturie cutremurătoare. Sfântul Părinte putea să fie mândru de Biserica Sa: cufundată în noaptea totalitară, aceasta nu cedase tentaţiilor, acuzelor, violenţelor sau torturilor inimaginabile la care fuseseră supuşi atâţia din fii ei. Niciunul din episcopii greco-catolici nu se lepădase de credinţa proprie, pre­ferând moartea: Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Titus Livius Chinezu, Ion Bălan sau Alexandru Russu nu au scris „pe paginile istoriei cuvintele laş sau tradător”; acestora li se adăugau nenumăraţi preoţi neştiuţi, dar ale căror merite de sfinţenie nu erau mai mici. Şi episcopii romano-catolici au plătit cu viaţa fidelitatea faţă de credinţa lor: Alexandru Cisar, Antonie Durcovici, Francis Shaffler, Augustin Pacha sunt doar câteva nume din miile de prelaţi şi credincioşi supuşi unui martiriu cumplit.

Papa Paul al VI-lea l-a ascultat în tăcere pe episcopul muribund, care îl ruga, în numele generaţiilor viitoare, să nu uite, în primul rând, sângele vărsat de greco-catolici: răsplătirea lor în cadrul Bisericii este o datorie faţă de istoria creştină. Totodată, îi sugerează să îi ridice pe episcopii Iuliu Hossu, greco-catolic, şi pe episcopul Áron Marton, romano-catolic, la demnitatea de cardinali. Pontiful nu promite nimic, are o atitudine rezervată; îi mulţumeşte episcopului pentru nestrămutata dovadă de credinţă şi îi doreşte putere şi mângâiere în înfruntarea suferinţei. Părăsind Vaticanul, Iosif Schubert e destul de decepţionat: zilele lui sunt numărate şi ar dori să îi vadă pe cei vinovaţi, dinăuntrul sau din afara Bisericii, pedepsiţi cu excomunicarea, iar pe cei rămaşi fideli răsplătiţi pentru credinţa lor. În ceea ce îl priveşte, considera că şi-a dus la capăt misiunea pământească şi putea fi slobozit. La 4 aprilie 1969, episcopul Iosif Schubert se stinge în Germania şi este înmormântat în cripta episcopilor din Domul din München.

Timpul Bisericii curge altfel decât cel lumesc, iar decizia de a acţiona sau a reacţiona nu se constituie în simple feedback-uri  la imperativele imediatului. În pofida îndoielilor inimosului Schubert, dar ţinând neîndoielnic cont de pledoaria lui, în acelaşi an 1969, şi chiar în luna aprilie, Preasfinţitul Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla – cel care dăduse citire Declaraţiei de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918 şi îi înmânase Regelui Ferdinand Actul Unirii –, este creat de Paul al VI-lea Cardinal in pectore. Peste câteva decenii – o clipă în viaţa Bisericii –, în iunie 1991, urmaşul Cardinalului Hossu, Mitropolitul Bisericii Române Greco-Catolice, Alexandru Todea, este creat Cardinal de Papa Ioan Paul al II-lea. Semnificativ este faptul că în 1950 Alexandru Todea a fost consacrat episcop în clandestinitate, în capela-baptisteriu a Catedralei „Sfântul Iosif” din Bucureşti, tocmai de episcopul Iosif Schubert.

Cele relatate nu constituie, aşadar, o înlănţuire de coincidenţe aleatorii, ci trebuie privite holistic, ca logică a acţiunii Bisericii, înfăptuită prin voinţa Suveranilor Pontifi – un semn pregnant al neuitării şi recunoştinţei. În fapt, disponibilitatea la martiriu, dovedită prin discriminările îndurate personal, cu resemnare creştină, constituie firul roşu care îi uneşte pe cei trei prelaţi români ridicaţi până astăzi la demnitatea de „prinţi ai Bisericii”. În destinul acestora se împletesc şi vorbele de preţuire rostite cândva de episcopul Schubert, care în ultimul lui drum spre Roma, înainte să coboare în mormânt, a pledat cauza fidelilor Bisericii de pe pământurile româneşti.

În cadrul consistoriului ordinar public din 18 februarie 2012, actualul Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, P.F. Lucian Mureşan – alături de alţi 21 de înalţi prelaţi – a fost creat Cardinal de Papa Benedict al XVI-lea. Încă o dată, nobila înlănţuire de nume şi destine se verifică, iar ştafeta ajunge în mâna care ştie să o poarte cu onoare: destinul PF Lucian Mureşan este traversat de lungul fir roşu venit din trecutul de suferinţă al Bisericii. În 1955, episcopul Iuliu Hossu îl ruga pe episcopul romano-catolic Áron Márton – propus de Iosif Schubert pentru demnitatea de cardinal – să accepte înscrierea a cinci tineri greco-catolici la cursurile Institutului Teologic romano-catolic din Alba Iulia. După patru ani de studii, Departamentul Cultelor a impus Diecezei să îi excludă din Institut pe greco-catolici. Episcopul Márton s-a împotrivit, dar, sub presiunile exercitate de autorităţi, tinerii teologi părăsesc cursurile. În decembrie 1964, Lucian Mureşan, neclintit în dorinţa sa de a servi Biserica, este hirotonit preot de episcopul auxiliar de Maramureş, Ioan Dragomir. În august 1986, Mitropolitul Bisericii Greco-Catolice, Alexandru Todea, îl numeşte şi instalează pe preotul Lucian Mureşan ca Ordinar al Episcopiei de Maramureş; tot IPS Alexandru Todea îl consacră episcop, în mai 1990.

În cadrul momentului de protocol organizat de Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun la Palazzo Cardinal Cesi, Preafericitul Lucian Mureşan a ţinut o cuvântare emoţionantă, mărturisind că „visul său arzător” a fost să practice preoţia într-un sat românesc oarecare. Destinul a decis însă altfel: a primit onoruri speciale, pe care le consideră ca un semn de atenţie a Suveranului Pontif pentru ţara noastră, de cinstire a Bisericii Catolice de ambele rituri din România, dar le resimte şi ca pe o mare responsabilitate faţă de trecut şi de prezent. Cardinalul Mureşan a afirmat cu tristeţe că discriminarea Bisericii Greco-Catolice nu s-a sfârşit, aceasta este încă persecutată. A menţionat, de asemenea, desfăşurarea mulţumitoare, la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, a formalităţilor pentru beatificarea episcopilor martiri. Preafericirea Sa a fost însoţit la Roma de întreg Sinodul Bisericii Române Greco-Catolice, de IPS Ioan Robu, Mitropolit al Bisericii Romano-Catolice, şi de PS Petru Gherghel, episcop romano-catolic de Iaşi.

După multe zile de iarnă adevărată, cum Roma nu mai cunoscuse de mai bine de un secol, la 18 februarie a învins soarele, iar oraşul şi-a recăpătat culorile; un iz de primăvară s-a răspândit pe străzi, verdele a explodat în parcuri, rigole şi terase. Pânza cerului, curăţată de orice scamă de nor, a devenit un fundal perfect pentru marea cupolă proiectată de Michelangelo.

Bazilica Sfântul Petru era decorată ca pentru ceremoniile de nivel maxim: alb şi galben, sute de mii de trandafiri, lalele şi buchete de mimoze; o mare de lumânări licărea în preajma altarului berninian, cu enormele coloane de bronz torsionate. Prefectura Casei Pontificale epuizase până şi cel din urmă bilet; o rumoare de ocean liniştit umplea spaţiul dintre cele 500 de coloane şi 50 de altare: Bazilica poate cuprinde 60.000 de oameni fară să se simtă aglomeraţia; în atmosfera aerisită şi răcoroasă se percepea doar parfumul florilor şi al tamâiei. Diplomaţii în frac şi doamnele cu văluri negre se strângeau umăr lângă umăr pe scaunele capitonate cu catifea purpurie, dar mici şi incomode, ca să nu uite că nu sunt chemaţi să asiste la vreun eveniment monden. Se schimbau strângeri de mână şi ultimile noutăţi de pe mapamond – sunt momente de care trebuie să ştii să profiţi, să înţelegi „al volo” cine are să spună ceva interesant şi să îţi aranjezi pe loc întâlnirile de lucru din zilele următoare. La ceremonia din 18 februarie a participat şi o delegaţie oficială italiană, condusă de preşedintele Consiliului de Miniştri, Mario Monti, din care făcea parte şi vicepreşedintele Senatului, Vannino Chiti: Italia primea şapte noi „prinţi ai Bisericii”, între care unii colaboratori apropiaţi ai Papei Benedict al XVI-lea – Ferdinando Filoni, prefectul Congregaţiei pentru Evanghelizarea Popoarelor (fost Asesor pentru Afacerile generale), A. Maria Veglió, preşedintele Consiliului Pontifical al Pastoralei pentru Migranţi şi Itineranţi, Giuseppe Bertello, preşedintele Comisiei Pontificale pentru Statul Cetăţii Vaticanului şi preşe­dinte al Guvernatoratului, Giuseppe Betori, Arhiepiscop de Florenţa, Giuseppe Versaldi, preşedintele Prefecturii Afacerilor Economice ale Sfântului Scaun ş.a. Cuvintele Suveranului Pontif – „Cu autoritatea Atotputernicului Dumnezeu, a Sfinţilor Petru şi Paul şi a Noastră, îi creăm şi îi proclamăm solemn ca şi Cardinali ai Sfintei Biserici Romane pe aceşti fraţi ai noştri...” – au răsunat într-o linişte reculeasă, în care se putea auzi sfârâitul lumânărilor de ceară.

În perioada următoare Conciliului Vatican II, ritul pentru crearea noilor cardinali a căpătat o formă mai sobră, care conserva însă elementele esenţiale din riturile anterioare. Astfel, deşi s-a renunţat la diferenţa între consistoriul public şi cel secret, au fost menţinute impunerea beretei purpurii, simbol al disponibilităţii la martiriu, şi atribuirea titlului sau a diaconiei unei biserici din Roma sau împrejurimi, fapt menit să sublinieze legătura directă a Cardinalilor cu Papa; înmânarea inelului avea loc în cursul slujbei din ziua succesivă. Textul revăzut al ritului a fost folosit pentru prima dată de Paul al VI-lea, cu ocazia consistoriului din 28 aprilie 1969 (când a fost creat cardinal in pectore şi Iuliu Hossu). În prezent, inelul este înmânat în acelaşi timp cu bereta şi titlul, chiar în cadrul ceremoniei de creare a Cardinalilor. În cele patru consistorii convocate în cursul pontificatului său, Papa Benedict al XVI-lea a creat 84 de cardinali, proveniţi din 34 de state, din care 79 în viaţă şi 63 electori. Colegiul Sacru numără 213 cardinali în viaţă (cu tot cu neelectorii), provenind din 70 de state – un adevărat record, care nu a mai fost atins de Biserica Catolică. Începând cu 18 februarie 2012, majoritatea absolută a cardinalilor o constituie cei creaţi de Papa Benedict al XVI-lea, în funcţie de devotamentul demonstrat de-a lungul anilor faţă de Biserică şi de respectarea unor criterii morale rigide.