România Literară Nr. 11/ 1993
CĂRȚI ROMÂNEȘTI prezentate de Alex. Ștefănescu
Ultimul Geo Bogza
Geo Bogza a murit la 14 septembrie 1993 la Spitalul Elias din București. Avea 85 de ani. În ultimii ani ai vieții devenise un personaj foarte greu accesibil. Nu mai colabora la reviste, nu acorda interviuri, nu se lăsa fotografiat sau filmat. Își petrecea verile la reședința sa de la Snagov, alături de câțiva membri ai familiei, în mijlocul florilor și pomilor. Ziariștii trimiși acolo cu misiunea de a-i smulge măcar o declarație se întorceau cu mâna goală, spre exasperarea redactorilor-șefi. Acea ultimă perioadă din existența lui Geo Bogza a semănat cu o lentă scufundare în ceață. Pentru opinia publică, moartea scriitorului n-a fost o moarte, ci doar momentul în care ceața i-a acoperit complet chipul.
Spre imensa surpriză a celor care urmăresc îndeaproape ce se întamplă în literatura română, a apărut recent o carte de convorbiri cu Geo Bogza, realizată în cel din urmă an al vieții sale. Și nu este vorba de o carte convențională, improvizată de un ziarist dornic să-și lege numele de acela al unui scriitor cunoscut, ci de una complexă și plină de dramatism, de o adevarată operă. Performanța se datorează Dianei Turconi, ea însăși scriitoare (a publicat romanele Una și aceeasi iubire, 1986 și Legați-vă centurile de siguranță, 1988, iar în prezent pregătește un volum de povestiri, Mica prăvălie cu orori). Cu tact și competență (știe tot ce se poate ști despre trecutul de avangardist al lui Geo Bogza, despre avangardă în general, despre presa interbelică, despre literatura proletcultistă, despre cărțile fratelui lui Geo Bogza, Radu Tudoran etc. etc.), Diana Turconi a reusit să-l facă pe dificilul ei interlocutor să vorbească, sincer și ezitant, lucid și vulnerabil, așa cum n-a mai facut-o vreodată. La început, dialogul se leagă greu, din cauza obișnuinței scriitorului de a se înfățișa... pururi tânăr, înfășurat în manta-i de fraze solemne. Ambiția lui este de a da răspunsuri scurte, aforistice, din care să nu reiasă ce simte el cu adevărat. Recunoaștem în această tehnică a eschivării vechea înclinație a lui Geo Bogza pentru ostentație, pentru o atitudine teatrală (înclinație vizibilă nu numai în creația sa imnică, din perioada maturității, culminând cu Cartea Oltului, ci și în aceea teribilistă din tinerețe, inclusiv în Poemul Invectivă). Întins în pat, cu medicamentele alături, sau stând pe un scaun în gradină, cu genunchii acoperiți de un pled, bătrânul scriitor se străduiește să compună declarații care să-l avantajeze ("Marii vinovați nu trebuie să găsească iertare; dar prefer ca razbunarea să o ducă la capăt cineva care se cheamă Destinul"; "Toate elementele geografice m-au modelat interior. Nu m-a lasat indiferent nici o înfățișare a lumii."; "Dumnezeul meu este o mireasmă a Universului."). La rîndul ei, Diana Turconi pare inițial inhibată (probabil și din cauza faptului că, înainte de a-și da acordul pentru realizarea dialogului, Radu Tudoran a supus-o unui fel de test, cerându-i o mostră de treizeci de intrebări) și puțin cam snoabă. Întrebările ei suferă de prețiozitate ("Vi se pare că trăiți într-o lume a hazardului sau într-una aflată sub semnul destinului? Aveți, să zicem, sentimentul că destinul vă așteaptă în prag dimineața, când deschideți ușa?"; "Credeți că, odată ajuns la un anumit nivel de evoluție spirituală, orice om își găsește seninătatea?"; "Vă amintiți când a coborât întâia oară seninătatea în dumneavoastră?"; "Să vorbim despre vina și despre pedeapsă. Haideți să intrăm în palatul regelui Agamemnon. Sunteți de partea Electrei?"). Foarte repede, însă, nefirescul convorbirii se topește și dispare fără urmă. Diana Turconi începe să pună întrebări dictate de propria sa curiozitate (și nu de dorința de a trece cu bine un examen). Ea vrea să afle dacă Geo Bogza și-a iubit părinții, ce relații au fost între el și frații lui, în ce împrejurări a fost închis pentru "pornografie", în 1934 și 1937, de ce a susținut regimul comunist după război, de ce l-a lăudat pe Stalin ș.a.m.d. Iar Geo Bogza, cucerit de franchețea insistenței sale anchetatoare, iritat, dar și flatat de cruzimea unora dintre întrebări (dovada clară că este tratat ca barbat, și nu ca un bolnav care trebuie menajat), devine el însuși. Povesteste întâmplări de demult, străduindu-se să și le amintească pe acelea pe care nu le-a mai folosit niciodată în cărțile sale, explică ce a simțit în anumite împrejurări sau ce simte în prezentul convorbirii, conștient de dispariția sa într-un viitor foarte apropiat, mărturisește care sunt aspirațiile sale secrete ș.a.m.d. Un episod biografic emoționant este, de exemplu, acela al involuntarei intervenții nefaste pe care scriitorul a avut-o în soarta a două ființe apropiate, o matușă a sa și fiica acesteia. Era în timpul războiului și cele două femei voiau să părăsească în grabă Bucureștiul, dar în Gara de Nord, văzând trenurile supraaglomerate, Geo Bogza le-a sfătuit să amâne plecarea pentru a doua zi. A doua zi le-a condus din nou la gară, a asistat la urcarea lor în tren și, de fapt, le-a trimis la moarte, pentru că, la numai câteva minute după desparțirea de ele, o bombă a aruncat trenul în aer. După cum reiese din relatarea scriitorului, un sentiment de vinovăție legat de aceasta întâmplare l-a urmarit până la sfârșitul vieții.
Asemenea întâmplări și situații, însoțite de comentarii și reflecții autentice, febrile sunt cu sutele în carte. Diana Turconi îl determină pe Geo Bogza să se pronunțe asupra condiției de om, în general, asupra propriei sale vieți, asupra lumii prin care a trecut. Ilarie Voronca și Felix Aderca, Pamfil Șeicaru și Stelian Popescu, regele Mihai și Ion Antonescu, G. Călinescu și Tudor Vianu, Tudor Arghezi și Mihai Beniuc, Nicolae Labiș și Nichita Stănescu, Ion Țuculescu și Maria Tănase, Ana Blandiana și Mircea Dinescu și numeroși alți oameni de valoare sunt evocați dintr-o perspectivă inedită, din perspectiva unui Geo Bogza înzestrat cu clarviziunea bătrâneții și eliberat de automatismul celebrării personalităților.
Impresionant și oarecum senzațional este faptul că Diana Turconi obține de la Geo Bogza aprecieri explicite și asupra situației din România postcomunistă. Opiniile scriitorului despre executarea soților Ceaușescu, despre venirile minerilor la București (de neimaginat pe vremea când apărea volumul Oameni și cărbuni în Valea Jiului!), despre Ion Iliescu constituie un document istoric și politic de o valoare excepțională. Ele nu pot fi reproduse in extenso în cadrul unei cronici literare. Ceea ce se poate afirma însă cu certitudine este că Geo Bogza supune regimul instaurat în România după 1989 unor critici severe și că se situează clar de aceeași parte a baricadei cu opozanții acestui regim. De asemenea, deși păstrează până la sfârșit nostalgia idealului egalitarist din tinerețe, scriitorul recunoaște monstruozitatea și falimentul sistemului comunist.
Multe întrebări ale Dianei Turconi exprimă altceva decat curiozitatea și anume o dispoziție ludică, de care Geo Bogza adeseori se contaminează. Drept urmare, cartea ni se înfațișează nu numai ca o anchetă inteligentă, ci și ca un joc tandru. Se poate vorbi, chiar, de o adiere de erotism, de un discret și eteric roman de dragoste, suprapus romanului de idei și romanului-document din care se compune cartea. Diana Turconi notează cu sobrietate și cu un bun-gust desăvârșit dovezile acestei comuniuni sufletești de o mare puritate. Ea îi aduce în dar bătrânului scriitor spumă de zmeură, iar el o roagă să-l lase să-și treacă degetele prin părul ei lung și blond. Un bărbat abstract, amintirea barbatului de altădată, o iubește pe o femeie și ea ireală, ireală prin faptul că a apărut tânără, frumoasă și inteligentă la căpătâiul unui muribund.
Eu sunt ținta, carte scrisă în tandem, este mai frumoasă și mai tulburătoare decât toate cărțile lui Geo Bogza.
Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, Eu sunt ținta (18 iulie 1992, Snagov - 14 septembrie 1993, Spitalul Elias), București, Ed. DU Style, 1996, 384 p., preț neprecizat.
